Dintre toate lucrurile pe care ni le-a răpit pandemia, călătoritul liber prin lume îmi lipsește cel mai mult. Parca e o viata de când an de an, luam la rand tarile europei de vest, în căutare de noi succese, noi aventuri, noi întamplari de povestit nepoților, sau, după caz, cititorilor. Habar nu aveam eu pe atunci ca într-o zi voi avea ocazia sa scriu la ziar, ca as fi făcut mai multe prostii, dar chiar și asa nu este deloc o cantitate neglijabila de pățanii stranse la raboj, deci din punctul asta de vedere suntem asigurați. Viata asta de huzur, de plimbat pe banii statului, se datora faptului ca student la facultatea de muzica fiind, am avut șansa să fac parte dintr-un cor foarte bun, de a cărui coordonare se ocupa dl profesor de dirijat și ansamblu coral. Tot dansul se asigura ca în fiecare vara sa plecam la vreun concurs internațional sau turneu prin străinătate, drept recompensa pentru munca depusa de noi în acel an.
Multe performante frumoase a strâns grupul nostru de-a lungul anilor, iar asa cum le sta bine unor artiști, numărul acestora nu a fost depășit decât de cel al boroboațelor făcute în respectivele ocazii. De faza de la Cracovia cu mâncarea picantă v-am povestit deja într-un episod anterior Ceea ce va zic astăzi se petrece la un an distanta de momentul nostru emoționant când tot corul canta cu lacrimi în ochi de la usturimea mâncării.
Era vara lui 2011 iar în acel an ne propusesem un turneu prin Austria, Germania și Franța. În cele 3 săptămâni petrecute pe drum s-au întâmplat multe, de la petrecerea de pomina făcută în hotel la Frankfurt pana la faptul ca împreună cu 2 colegi am petrecut o noapte întreaga colindând străzile din Napoli deoarece ne pierdusem efectiv și nu mai știam cum sa ajungem la hotel.
Povestea noastră se petrece însă la Strasbourg, unde am avut recital la Parlamentul european, ocazie prestigioasa la care ne-am prezentat excelent. Cum însă despre cele bune scriu alții, vreau sa va povestesc o chestie petrecuta cu o zi înainte de respectivul eveniment. Din rațiuni economice, ne-am cazat la o locație modesta, în camere mici, cu paturi suprapuse și o baie efectiv de un metru pătrat, nu e nici o exagerare sa spunem ca dacă uitai prosopul în pat înainte sa intri la duș, puteai lejer sa deschizi ușa la baie și sa te întinzi sa îl iei, asa de înghesuit era totul.
Dar cum calul de dar nu se cauta la dinți, nu am comentat conditiile, am lăsat valizele lângă pat și am plecat în oraș sa luam de-ale gurii. Nu am mai despachetat, ca nu am mai fi avut loc în camera după aia. Trebuie sa ne intelegem, când zic „de-ale gurii” ma refer la țigări și bautură, caci în privinta mâncării aveam geamantanul plin de conserve din țară.
La repartiția pe camere am fost inspirat. În acel an ne-a însoțit în turneu și băiatul profului și nu ne-a trebuit mult sa ne hotărâm sa împărțim camera. Am mai luat un coleg mai mic de vârstă cu noi, ca asa era configurația, pentru 3 persoane și aia a fost. Mie îmi convenea pt ca să stau în camera cu el însemna că nu prea ne mai avea profu grija și se va concentra pe supravegherea celorlați.
Trebuie sa recunosc ca pe cât de serioși și de încredere eram când era vorba de treaba, pe atât de zăpăcit era grupul nostru când era vorba de distracție. Excelam în ambele domenii, lucru ce mi-a plăcut întotdeauna la noi. Când aveam de cantat în competiție ne transformam ca prin farmec în profesioniști, dar când nu erai atent cu noi în rest, zici ca scăpai caprele în gradina de varza. Prăpăd ieșea. Profu avea doua griji în ceea ce ne privește. Fetele sa nu bea rece, ca să nu își strice vocea iar băieții sa nu bea…. Deloc. Ca acolo era problema.
Fiind plecați de acasă ne mai permiteam sa sărim calul asa ca profu mereu tinea un ochi atent asupra ieșirilor noaste nocturne, sa nu întrecem limita.
În acea dimineața, înainte de ieșirea în oras ne-a ținut un scurt discurs din care reieșeau următoarele idei: sa avem grija sa ne întoarcem pana la prânz ca apoi trebuia sa luam masa și sa facem o repetiție pentru concertul de a doua zi și evident sa nu ne atingem de nimic alcoolizat.
Într-un moment de inspirație am îndrăznit sa intreb: „Dom’ profesor, nici măcar o bere nu merge sa luam la cameră?” Un gând năstrușnic îmi venise în cap. „Mai Cipriane, acu na, o bere nu o fi foc, dar sa nu exagerezi, aia era ideea” a venit răspunsul. „Uite promit ca va dau eu o bere mâine dacă azi va tineri de cuvânt și faceți cum am stabilit”. Atât am așteptat. Colegii mei de camera ma întrebau nedumeriți : „ce facem ma diseară la poker 3 inși cu o singura bere? Ești nebun?”…. „Las’ pe mine ca știu eu ce fac”…i-am liniștit eu. Am întrat în primul supermarket și de la raionul de bere am ales un butoiaș la 5 litri pe care l-am achitat și înainte de a-l pune în sacoșă l-am învelit în bluza de la trening, ca să nu se vadă, sacoșă fiind destul de transparenta. Alex, băiatul profului ma întreba mai discret asa sa nu audă ceilalți „ce ai luat ma acolo?” I-am răspuns pe același ton „am rezolvat pe diseară”. Bucuros ca bănuiala lui se confirmase nu a mai pus alte întrebări.
Ajunși la camera, am constatat ca celalalt coleg al nostru, Tedi pe numele lui, încă nu se întorsese din oraș. Pana sa vina și el am luat butoiasul de bere și l-am pus sub duș, cu apa rece curgând pe el sa îl răcească. Nu aveam frigider în camera și asta era singura modalitate de a-l tine rece. Nu bine am închis noi ușa la duș după ce am făcut respectiva manevra, ca fără sa anunțe nimic întra profu în camera și se îndreaptă direct către baie. „Alex, am venit sa iau spuma de ras, ca am uitat-o la tine în trusa” zise dansul. Ne-am pus amândoi repede în ușa băii și am zis ca ii aducem noi spuma imediat ce e baia libera, deoarece acum „face duș ala micu'”. Probabil ca am fost convingători, oricum se auzea și apa curgând și asta a dat un plus de veridicitate la ce am zis noi ca profu a făcut cale întoarsă iar noi după 5 minute ne-am înființat la dansul la ușa cu spuma respectiva, ca să nu îi mai dam motiv sa mai vina pe la noi. Scăpasem ca prin urechile acului. De atunci mereu încuia ușa la întrare, preventiv.
Când a venit și Tedi din oraș i-am făcut cunoștință cu „juniorul” nostru punându-l în tema ca în caz ca îl întreabă profu ceva, sa spună ca făcea dus mai devreme, ca sa nu ne trădeze secretul. În seara aceea noi 3 și butoiasul am fost tovarăși pe cinste. Partida de poker s-a întins pana spre 3 dimineața iar „ala micu” a fost prezent la toată, pana nu a mai rămas nimic din el. Și de somn și de oboseala nu am mai catacdisit sa îl ascundem asa bine după ce ne-am terminat treaba cu el. Tedi l-a pus efectiv sub chiuveta de la baie și acolo a rămas.
A doua zi am avut recital la Parlamentul european după cum spuneam și perstatia noastră a fost foarte apreciata acolo. Am ajuns la cazare și bucuroși de cum ne-a ieșit momentul artistic am uitat complet de butoiaș și de faptul ca era la vedere. Când ne-am întors din camera altui coleg și am întrat în a noastră, profu tocmai ieșea din baie de la noi cu butoiasul în mână. Venise sa returneze spuma de ras. Când l-am văzut am înlemnit. Alex nu era prin preajma, Tedi nici atât, totul urma sa pice pe mine. La urma urmei eu îl luasesem. ” Ce e asta, Cipriane” ma întreba dansul. Asa de surprins eram încât nici nu știam ce sa răspund. „Asta e ala micu de făcea ieri duș?”….”el e, într-adevăr”, am reușit sa bagui eu vag un răspuns. Ma așteptam să mă facă cu ou și cu oțet și între noi fie vorba, deși tehnic vorbind îmi respectasem cuvântul, as fi meritat totuși.
„Mă da’ ce a slăbit…” continua profu. Simțind ca e pus pe glume m-am relaxat și eu și am mărturisit :”pai nu ne înțelesesem la o bere? Tehnic vorbind aia e o singura bere” am zis eu cu un zâmbet ușor. „Dă-o încolo de treaba ca dacă aia e o bere, noi suntem corul armatei roșii” replica dansul. Avea dreptate în esență, ce sa mai. „însă numeric vorbind, ai și tu dreptate, e un singur exemplar”.
Am rămas uimit. La asta nu ma așteptam. „Sa vii mai încolo pe la mine sa îți dau berea promisa. Dacă am zis, am zis și ma țin de cuvânt” încheie dansul. Atunci l-am apreciat și mai mult decât de obicei. Nu numai ca nu ma certase deși avea tot dreptul, dar se pusese și la mintea noastră și mai mult decât atât, se ținuse de cuvânt, ceea ce nu prea se putea spune despre noi oricum am fi sucit numerele în favoarea noastră. M-am simtit mai vinovat decât dacă m-ar fi certat. De atunci nu ne-am mai folosit de nici un vicleșug sau alte chestii jucate la doua capete. Pe cât de buna ni se păruse gluma noastră inițial, pe atât de goala și lipsita de sens ni se părea acum după ce am făcut-o. La fel de goala ca și butoiasul nostru de bere de sub chiuveta din baie.
Câțiva ani mai târziu, din postura de profesor de data asta mi-a venit și mie rândul sa aflu cum este sa stau cu ochii pe elevi sa nu facă vreo prostie înainte de prestația din concurs. Mi-au venit în cap toate nazdravaniile făcute de-a lungul anilor și am înțeles mai bine ca ceea ce noua atunci nu ni se părea a fi mare lucru și ca e doar o distracție nevinovata de fapt putea sa ruineze munca de luni de zile multor persoane care s-au străduit sa ajungă în postura de a susține respectivul concurs. Greu mai învațăm unii dintre noi!