În luna mai 1980, într-o şedinţă a Comitetului Central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a amintit despre „numeroasele neajunsuri şi rămâneri în urmă” din economia românească. Cu acel prilej, liderul suprem al partidului a recunoscut faptul că 69% din datoriile în valută ale României erau către creditorii comerciali (împrumuturi pe termen scurt, cu dobândă mai mare decât în cazul celor guvernamentale) şi circa 43% din datoriile comerciale ale României deveneau scadente în mai puţin de un an. Cauza principală a acelei situaţii era creşterea continuă a deficitului comercial, generată de micşorarea unor exporturi româneşti agricole şi de produse finite către Occident, atât ca valoare, cât şi din punct de vedere cantitativ, pe fondul scăderii calităţii produselor româneşti fabricate. În acelaşi timp, valoarea şi cantitatea materiilor prime importate a înregistrat o creştere semnificativă. În acel moment era evident faptul că România se îndrepta către o criză economică asemănătoare cu cea din Polonia.
Pentru a face faţă situaţiei de criză, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină sprijinul statelor membre ale C.A.E.R., dorind să intensifice schimburile comerciale cu acele ţări pentru a primi combustibil şi materii prime la preţuri mai scăzute. Totodată, pentru a acoperi o parte din deficitul comercial, autorităţile de la Bucureşti au apelat în iunie 1980 la un nou împrumut extern provenit din surse guvernamentale, fapt ce a generat o serie de întrebări din partea creditorilor principali ai României. Drept urmare, autorităţile române s-au văzut nevoite să pună la dispoziţia reprezentanţilor Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) o serie de date privind operaţiile financiare guvernamentale româneşti şi situaţia balanţei de plăţi externe a ţării.[1] După verificarea bonităţii lor, autorităţile de la Bucureşti au obţinut aprobarea pentru a începe negocierile în scopul încheierii unui acord stand-by cu F.M.I., în valoare de 1,5 miliarde dolari, valabil pe o perioadă de trei ani, evitându-se pe moment intrarea ţării în incapacitate de plată. În schimbul fondurilor pe care le obţineau imediat, precum şi a creditului stand-by care urma să fie acordat de către F.M.I., reprezentanţii României s-au angajat să plătească la timp toate datoriile externe restante şi să reducă într-un mod semnificativ deficitul comercial al ţării.
În paralel cu discuţiile purtate cu reprezentanţii F.M.I., autorităţile române au întreprins demersuri pentru a primi de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială), în perioada 1980-1981, patru împrumuturi în valoare totală de 325 milioane de dolari, pentru realizarea unor proiecte economice pe termen lung referitoare la transporturi, irigaţii, şeptel şi producţia de fructe, precum şi un împrumut pentru proiectul Canalului Dunăre – Marea Neagră.
VA URMA
Dr. PETRE OPRIS
NOTE______________
[1] În opinia lui Nicolae Ceauşescu, verificarea de către o organizaţie capitalistă a operaţiunilor financiare ale României, a situaţiei veniturilor şi cheltuielilor externe ale ţării constituia un amestec în treburile interne ale ţării. Liderul român a acceptat însă în anul 1980 condiţiile puse de Fondul Monetar Internaţional deoarece situaţia financiară a României era extrem de delicată – numeroase scadenţe pentru plata unor datorii externe mai vechi şi un dezechilibru puternic în balanţa comercială externă a României.
