În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.
În amintirea eroilor căzuți: caporalul Nițu Constantin din Grupul 2 Moto-Mitraliere Regimentul Vânători de munte și soldatul Popescu Grigore din Regimentul 9 Roșiori, căzuți pentru întregirea neamului pe câmpul de bătaie dintre satele Acina și Ardusat, în primăvara anului 1919, luna aprilie 16
Decuseară, vântul încetase a mai sufla cu tărie și norii care acopereau albastrul cerului, se împrăștiaseră, iar crepuscul care era pronunțat mai mult ca de obicei, ne prevestea mai dinainte frumusețea zilei următoare, care era într-o seară așa de nimerit poreclită, din zilele babelor de pe la începutul lui martie 1920. În sat, vestea aducerii unui monument celor doi ostași căzuți pentru întregirea neamului din primăvara trecută, străbătu ca fulgerul luată din gură în gură și dusă de la bordeiul cel mai umil, până la palatul boierului. Se simțeau mândrii sătenii ostași, vorbind între dânșii, la amintirea acelor zile de energie națională, când armata eliberatoare, care stătuse pentru a răsufla pentru câtva timp în satul lor, în care timp sătenii le-au dat locaș și deseori alimente pentru întreținere, îngrijindu-i ca pe fiii lor și când glasul trâmbiței de alarmă vesti înaintarea, pentru eliberarea fraților care încă mai zăceau sub jugul asupritor al ungurilor, n-au șovăit o clipă, ci așa cu opincile sfârtecate, cu bocancii rupți, cu șăpcile model nemțesc și unguresc, dar cu tricolorul român pe frunte, cu vestoanele și mantăile pârlite și găurite de gloanțe, pe cine știe ce fronturi, îmbrăcăminte cu care revoluția dezmembrării Austro-Ungare i-a eliberat acasă, galbeni la față și slăbiți de traiul amar plin de mizerii și suferințe, pe care le-au trăit în fosta armată a lui Franz Ferdinand și mai în urmă lui Carol împăratul, cu toate acestea zic, dar cu puterea sângelui ce clocotea în vine la auzul goarnei românești, ei nu au șovăit o clipă, ci îndrumați de gemetele fraților din satele vecine peste care încă mai stăpânea afurisitul de pumn unguresc, la auzul bubuiturilor de tun vâjâitul gloanțelor eliberatoare ale puștilor și mitralierelor noastre, acompaniate din când în când de cele ungurești, a căror țință le-o cunoșteau, fără a mai ezita, văzând numărul restrâns al luptătorilor, au cerut în grabă comandantului sectorului, domnului maior Pastia, arme, încadrând astfel rândurile ostașilor eliberatori.
Lupta a fost crâncenă și ostașii noștri împreună cu sătenii, copleșiți fiind de numărul covârșitor al inamicului, lăsând ostași pe câmpul de bătaie, au fost nevoiți a da îndărăt o clipă, până la marginea satului, unde, intrând în tranșeele dinainte pregătite, au oprit înaintarea dușmanului, făcându-l a înțelege, nu știu pentru a câta oară, că poporul care a știut să verse atâta sânge pe nenumărate câmpuri de luptă, pentru libertatea sa, de multe ori, și mulți sub steaguri care nu înfățișau simbolul sfânt al țării, cu atât mai mult era dispus să moară dacă cerința o cere, cu mândrie mult mai mare, sub faldurile sfinte ale stindardului, mândria neamului românesc, fără a șovăi o clipă sau a da îndărăt.
În amintirea zilelor mari și sfinte, când pământul pe care acum îl brăzdează în lung și-n lat plugurile românilor trase de boi plăvani, alături de care cântă feciorii cu flori la pălărieși tricolorul românesc, pentru care altădată căpătau pedepse aspre cei care îndrăzneau a-l pune, iar iar fetele vesele și zglobii ca niște păsări scăpate din colivie, mână vitele la crânguri, unde privighetoarea cântă liniștită cântecul libertății, nestingherită de nimeni, nici de gândul că-i străină în țara sa, iar Someșul care în cursul său de altădată nu căuta decât în murmuri durerea poporului asuprit, acum se plânge parcă, deoarece natura nu l-a înzestrat cu grai să cânte în libertate cântecul „Deșteaptă-te Române”, cuvinte scrise de marele român Andrei Mureșanu, pentru care mulți din semenii săi, au înfundat temnițele stăpânitorilor de altă dată, iar alții nemaiputând suferi, au trecut munții în Țara Liberă, iar alții au luat drumul pribegiei spre …America, aducându-și aminte că cineva le spusese că din București a plecat o comisie pentru aducerea prizonierilor români aflați în orice parte a lumii, liniștiți acum la lecuirea ultimei suferințe, și care prin sacrificiul lor au pecetluit pe veci, numele lor în cartea de aur a neamului românesc.
A doua zi, ca urmare a prevestirilor din ajun, aerul îmbălsămat de mirosul primelor flori de primăvară, păsărelele cântând sub cerul senin, albastru și curat ca lacrima în adierea vântului care ascundea cumva coama dealului, unde se află Biserica Satului Ardusat, clopotele în unetul lor cucernic, chemau prin glasul lor, de prevestitori ai zilelor mari, pe credincioșii satului, care se adunau în pâlcuri, bătrâni și tineri, bogați și săraci, la rugăciune, căci din întâmplare era și ziua sfântă a Duminicii…veneau de prin colțurile cele mai dornice, dar și din satele vecine, lume care să asiste la ceremonia pregătită eroilor căzuți.
Printre credincioșii adunați, pentru care ograda bisericii împreună cu interiorul sfântului lăcaș, era aproape neîncăpătoare, ne strecurarăm și noi cei însărcinați cu ducere monumentului, câțiva dintre camarazii căpitanului Nițu Constantin, care au luptat cot la cot cu dânsul, împreună cu scumpul nostru comandant locotenent D. Havichi, înăuntru în biserică, și ascultau sfânta liturghie, în urma căreia corul format și dirijat de către bătrânul învățător al satului, compus din tinerii și tinerele satului, acompaniați de bătrânii care ca înfățișare erau bătrâni, însă în momentele acestea inima le întinerise, dintr-o dată, smulși de o putere nevăzută și transportsați în altă lume, acolo unde vedeau parcă pe fericiții eroi care jertfindu-se pentru patrie, țara și culorile naționale, ale scumpului drapel, ascultau atenți cântecele ce i-au supraviețuit, plecate din vibrarea inimii cu atâta foc, încât desmeticindu-ne lacrimi de bucurie, ne umeziră ochii, auzind cântecele, pe care în mica noastră copilărie, voi cei dinainte, numai din Țara Liberă, le căutau nesupărând pe nimeni, iar acum, se căuta prin tot locul, în școli ca și-n biserici, acolo unde se simte și se vorbește scumpa noastră limbă.
Au fost momente, pe care numai un scriitor de meserie ar putea face ca cititorii să trăiască clipele atât de sublime și înălțătoare de atunci când în fața mormintelor celor doi eroi, deasupra cărora se înalță atunci ca și acum, falnic și nepieritor, monumentul făcut cu banii colectați de la ofițerii și camarazii celor morți, ofițeri și soldați din Grupul 2 Moto-mitraliere din Regimentul Vânători de Munte, atunci zic când peste monumentul și mormintele eroilor, peste coroane formate din primele flori și frunze ale primăverii, se așternu cu mândrie, o fâșie de pânză, care reprezintă cele tri culori naționale ale neamului, și când cântecul cerului se afla în ultima strofă:
„Iar când fraților, m-oi duce, de la voi și o fi să mor, pe mormântul meu veți pune, Steagul nostru tricolor”.
Nu știu dacă din sutele de oameni care erau de față, a rămas vreunul care să nu verse o lacrimă măcar pe mormântul eroilor, care acum se simțeau ușurați că ruga lor s-a îndeplinit. După aceasta, o mică cuvântare ținută de preotul satului, care prin cuvinte de o mare înălțare sufletească, a arătat ce însemnătate mare are pentru acest sat, mormintele acestor eroi, care și-au dat ce au avut mai scump, viața pentru patrie și tron, urmat fiind de inimoasa cuvântare ținută de comandantul nostru, care prin cuvinte fără pompă, a făcut istoricul luptelor de acolo, din primăvara trecută, felul cum armata română, pornită pentru eliberarea neamului de sub jugul unguresc, în mersul ei vertiginos până în inima țării ungurești la Budapesta, mulți dintre fiii țării au căzut pradă glonțului vrăjmaș și acum când operațiunea este terminată, când hotarele țării atât cât ține și pe unde se întinde neamul românesc sunt asigurate, întorcându-ne pe la mormintele eroilor cărora le datorăm totul „săpând în piatră numele lor și scriindu-l în cartea neamului, îl dăm ca dovadă generațiilor viitoare, care vor primi cu jurământ sarcina de ași face datoria așa cum înaintașii lor au știut să o facă”.
După ce comandantul nostru a terminat cuvântarea, ca din senin buchete de flori au acoperit mormintele, iar lacrimile tuturor începând din nou a curge, au dovedit cu prisosință mândria ce umplea sufletele tutoror, la gândul că satului Ardusat i-a fost destinat să sălășluiască în sânul său, pe doi dintre ostașii noștri care odinioară, alături de sătenii din sat, le-a scăpat și eliberat pământul de talpa ungurului tiran, dând libertate Someșului ași căuta nestingherit de nimeni, cântul liberator. Acum în școală și în biserică se cântă cu limba românească, iar feciorii și fetele pot mâna vitele la pășune, sau boi plăvani la jug și plug, care răsturnând brazda din care iese aburi sub vraja soarelui liber, netemându-se nici de jandarmul, nici de asupritorul unguresc.
După ce mormintele au fost fotografiate, ne despărțim de sătenii din Ardusat, luând fiecare drumul său de urmat și ducând în suflet amintirea acestei mărețe zile petrecută în satul Ardusat, județul Sătmar, la mormintele eroilor Nițu Constantin și Popescu Grigore, primul din Grupul 2 Moto-mitraliere din Regimentul Vânători de Munte, iar al doilea din Regimentul 9 Roșiori.
Sergent Dumitru Pătrăuceanu, Grupul 2 Moto-Mitraliere din Regimentul Vânători de Munte
Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare
Prof.dr. Cornel Mărculescu