Într-un sat, a fost odată, un moș slab și-o babă grasă,
Și drept locuință-aveau un bordei, în loc de casă.
Poate mulți vă întrebați: ce-i acela un bordei?
E o groapă în pământ, dar făcută cu temei!
Amândoi, voinici cândva, săpaseră toată vara
Vestibul, bucătărie, dormitor și bartai scara.
La-nceput, tineri fiind, coborau și urcau iute
De deasupra în bordei și învers, pe întrecute.
Însă de o vreme-ncoace, se cam îngrășase baba,
Iar moșneagul, chiar și slab, tot mai greu își făcea treaba.
Când era de dus afară, unul pe-altul se-ndemnau,
De cu zori și până-n seară, dar de ieșit nu ieșeau!
Ori de apucau cumva să mai iasă la lumină,
Coborau abia, abia, strâns ținându-se de mână.
Am uitat, de la-nceput, să vă spun…Copii, n-aveau,
Și de-ar fi știut că-s sterpi, poate unul înfiau.
Însă ei au așteptat, tot le-o da Domnul în dar,
Vreun copil, până-au văzut, c-au așteptat în zadar!
– Ce ne facem, moșnegele?, întreba baba mereu.
Cât ne mai rabdă pământul o să fie și mai greu!
– Lasă, babo, nu ai teamă!, o îmbărbăta bătrânul,
Dacă vrei un copilaș, mâine am să-ți aduc unul!
– Zău că-mi vine să mă-nchin! Sănătos mai ești la cap?
Păi un copil se găsește prin tot locul, ce e nap?
– Poate e, și poate nu-i!, zicea el în sinea lui,
Dar în seara asta sigur, am să mă rog Domnului.
Dacă-mi dă mâine putere, să ies lesne din bordei,
Am să răscolesc pădurea ca și cum aș fi holtei!
Și orice voi întâlni, în calea mea prima dată,
Am să aduc băbuței mele, fie băiat, fie fată!
Și-uite așa,-ntr-o dimineață, parcă iute ca nicicând,
Se trezi moșneagul nostru, din trei pași, scara urcând.
– Încotro așa grăbit?, întrebă baba-ntr-o doară,
Iar el îndată-i răspunse: – Chioară ești? Mă duc afară!
– Vai de mine, ce țâfnos te sculași cu noaptea-n cap…
– Nu mai bombăni, fă bine și te roagă ca să scap!
Parcă o ață mă trage s-apuc în pădurea deasă
Și mi-e teamă, chiar mi-e teamă, să nu-ncurc drumul spre casă.
– Păi, visași ceva azi noapte? Vino de deochi să-ți zic…
– Lasă, zi în urma mea, eu mă duc, că mi-s grăbit!
Și o luă la picior de cum a călcat pământul,
De ziceai că nu-l atinge, era mai sprinten ca vântul.
Merse el ce merse-așa, fără ca-ncotro să știe,
Până într-un luminiș , ce dăde spre o câmpie.
Puse mâinile în șolduri uitându-se prin prejur,
Și zise încet bătrânul: – Cred c-am bolunzit, mă jur!
Ce să caut eu aici, dincolo de-astă pădure?
Nu pricep, nici să mă pici! Ia, să mănânc niște mure.
Și cum zise, așa făcu, se-ndreptă spre un tufiș,
Și nu mică-i fu mirarea când văzu ceva-n frunziș.
Jos, pe frunzele uscate, dormea, încă, o copilă,
Iar când o văzu bătrânul, fu cuprins de mare milă.
Era tare frumușică, dar cu hainele murdare,
Avea părul încâlcit și pantofi rupți în picioare,
Ceea ce-l făcu să creadă că fusese-abandonată
De vreo mamă vitregă sau, mai rău, denaturată!
Oricum ar fi fost să fie, moșneagul s-a socotit:
Trebuie s-o iau cu mine, poate-i răspunsul primit.
Nu degeaba m-am rugat zi de zi la Dumnezeu,
Cum este milos și mare, a făcut pe placul meu.
Într-un suflet m-a adus să iau acasă copila,
Să aibă băbuța mea peste cine vărsa mila.
Și luă copila-n brațe, adormită cum era,
Apoi, făcând cale-ntoarsă, plecă acasă cu ea.
Când a văzut bătrânica cu ce s-a întors moșneagul
A luat iute copila și-a privit-o cu tot dragul.
Iar fata, când s-a trezit, le-a povestit ce și cum
Și a acceptat, firește, să stea cu ei de acum.
Și-uite așa, cei doi bătrâni, se văzură împliniți,
Mulțumind lui Dumnezeu că au devenit părinți!
A crescut copila mare și-ntr-o zi a întâlnit
Un flăcău, frumos și mândru, de care s-a-ndrăgostit.
Au făcut o nuntă mare, așa, după obicei,
La care-au jucat, trei zile, bătrâneii din bordei!

Flori Bungete