Se zice ca Mozart a scris uvertura operei Don Giovanni în noaptea de dinaintea premierei. Constat cu bucurie ca am ceva mozartian în mine, tendința către procrastinare… Asa se face ca în al doisprezecelea ceas, o discuție din senin apărută în mediul online cu o doamna profesoara căreia ii port o stima deosebita și cu care am avut plăcerea de a fi și coleg în trecut, s-a încheiat cu „abia aștept ziua de luni”, în sensul apariției unui nou articol din seria aceasta.
Noroc cu dansa, ca altfel va lăsam fără articol în aceasta săptămână , eu uitând cu desăvârșire ca am schimbat ziua apariției lui de marți pe luni.
Rămăsesem așadar la momentul când după ce mi-a murit motorul pe linia de start prima data, am reușit cu ceva încredere și tupeu luate de pe la dezmembrări sa carpim oarecum căruța în vederea unui nou start la cea de-a doua piesă.
Paguba era făcută, dar situația era cât de cât remediabila după părerea mea. Încurajat de ceea ce părea a fi la prima vedere o lucrare muzicala abordabila, mi-am încordat din nou mușchii inexistenți așteptând gestul dirijorului.
M-a bucurat și mai tare anunțul făcut de acesta cum ca ne va dirija o măsură gratis, ca reper, înainte de a începe. „Ce drăguț, merita o bere”..m-am gândit eu recunoscător. Entuziasmat de auspiciile aparent favorabile, am făcut greșeală clasica de a omite cu privirea indicația de tempou a piesei. Cei 3 timpi gratuiti oferiți de dirijor au trecut mai repede decât am apucat eu sa clipesc.
Acel „Un-doi-trei” schițat din vârful baghetei dirijorale l-ar fi recomandat pentru orice remake al filmului Zorro ar apărea în viitorul apropiat. Surprins total nepregătit de iureșul anunțat de „Lancelot”, am rămas iarăși paralizat în block-starturi, de data asta și cu avariile clipind a neputință. Nu știu ce era mai deranjant, faptul ca eu nu puteam sa cant nenorocirile alea sau faptul ca doar eu nu puteam canta nenorocirile alea…toti ceilalți cantau ca turbați, zici ca întrase Paganini în ei. De data asta cu toată încercarea mea de a mai mima ceva, nu am mai putut sa o dau cotita. Era clar pentru frumoasele mele colege, pentru lumea întreaga și pentru civilizațiile extraterestre ca nu am nici o treaba cu activitatea desfășurată acolo în acel moment.
Nu știu cum se zice la „bocciu” în franceza, dar cu siguranță că mi-au umplut toți frigiderul în minutele alea cu tot ce avea bucătăria franțuzească mai de soi. Prea preocupat de propria-mi drama ca să ma mai gândesc și la sărmanii mei colegi români, dacă as fi avut o cazma cu mine va jur ca as fi săpat o groapa acolo pe scena în care sa ma bag și sa trag pământul peste mine de rușine. (La momentul respectiv nu aflasem încă de faptul ca ceilalți avuseseră piesele din timp ca să le studieze). Jumătatea de ora care a urmat a fost cea mai lunga din viata mea. Mi se părea ca toată lumea râde de mine. După ceea ce a părut a fi o veșnicie, s-a anunțat o mica pauza generala. Profitând de ocazia creata, m-am dus direct la dirijor și i-am mărturisit : „Maestre, va rog sa ne scuzați dar pentru noi sunt foarte dificile piesele, ne puteți invoi astăzi de la restul repetiției ca să mergem la hotel sa le studiem?”
Convins de faptul ca noi la locul de cazare avem adus din tara ceva jăratec marca Petre Ispirescu ce ne va transforma din gloabe în pur-sânge arab peste noapte, maestrul ne-a dat voie sa plecam. Neștiind ce am discutat eu cu dirijorul și văzând ca împachetam instrumentele sa plecam, ceilalți cred ca au crezut ca ne-a dat afară. Pe noi asta nu ne mai interesa câtuși de puțin.
Cu moralul la pământ am ieșit pe aceleași uși pe care intrasem timid cu mai puțin de o ora înainte. Nimeni nu mai avea chef de glume, noi băieții eram cu capul în pământ, fetele plângeau… Caram in spate niște instrumente de care brusc ne era frica și pe care speram sa nu le folosim prea curând. Retragerea lui Napoleon din Rusia era chef cu lăutari pe lângă imaginea noastră întorcându-ne spre hotel.
Sunt sigur ca fiecare dintre noi jurase ca nu se va mai întoarce în viata lui la repetițiile alea. Cel puțin eu asa am făcut. Odată ajunși în camere m-am dus direct la doamna profesoara și i-am zis „nu va supărați dar eu acolo nu mai calc”. Nu a fost nevoie de lămuriri suplimentare, și-a dat seama ce se întâmplase. Ne place noua acum sa folosim scuza ca nu am avut partiturile din timp, dar între noi fie vorba ( și sa nu mai spuneți la nimeni!) puteau sa ni le dea și cu 2 ani înainte, tot nu le-am fi făcut. Era cu totul alta ligă.
Problema noastră însă era departe de a fi ușor rezolvabila prin neprezentare. Existau protocoale, contracte, termeni și condiții în baza cărora aveam anumite facilități gratuite în cadrul festivalului. Și cum odată cu beneficiile vin și responsabilitățile, eram obligați sa participam la proiectele festivalului sub amenințarea achitării integrale a tuturor costurilor de participare…. Iar situația noastră financiara era pe deplin reflectata de imaginea din parcare, unde toate autocarele double-deck echipate cu televizoare, toalete, aer condiționat și mai știu eu ce chestii utile, aveau remorci mai mari decât cascarabeta noastră cu numere de Dâmbovița. Asadar, vrem nu vrem trebuia sa cantam sau ne întorceam acasă cu autostopul.
Înțelegând situația, însă la fel de ferm în decizia mea de a nu mai calca în locul umilirii noastre, îmi storceam creierii în căutarea unei soluții care sa ma salveze din situația aceea groaznica dar care sa nu pericliteze nici contractele semnate cu organizatorii. Un refuz pe fata din partea mea ar fi dus la un boicot din partea întregii orchestre, pe principiul foarte corect de altfel „da ala de ce nu merge și eu tre sa ma duc?”. Soluția a venit de unde ma așteptam eu mai puțin.
Un prieten bun de-al meu, pe nume Sorin, născut fiind sub un semn zodiacal norocos, a pățit un accident involuntar la vioara din dotare, cu o zi înainte, accident ce l-a scos din circuit cel puțin pana la o vizita la lutier, la întoarcerea în țară. El scăpase de furcile caudine indurate de noi. Ca un bun prieten ce ii eram, crapam de ciuda ca l-am lăsat singur în acea ipostaza… Și ma gândeam ca ar fi foarte bine sa ii țin companie, sa nu se plictisească. Un gând meschin îmi dădea târcoale. „Ce ar fi dacă și vioara mea ar pati ceva, un defect care sa o facă inutilizabila pe moment dar sa fie totuși perfect reparabila fără costuri mari odată ajunși acasă?”
Un accident care sa ii compromită grav structura de rezistenta era exclus, fiindca ar fi dus la compromiterea integrității fundului meu la întâlnirea cu părinții care chiar nu aveau bani sa îmi cumpere alta. După ce am studiat problema cu atenția unui arhitect, asigurându-ma ca am rămas fără martori oculari în camera, am luat foarfeca unui coleg și am tăiat cu ea „șnurul” cu care se prinde cordarul de butonul din capătul viorii.
Cordarul este, în caz ca nu știți, acea bucata de lemn pe care vin prinse corzile și de care depinde întregul ansamblu de calus, fixuri, și corzi. Fiind mereu în tensiune, tăierea singurului punct de ancorare a acestuia a dus la o mica explozie, corzile sărind care încotro, popul viorii căzând în interior și cred (nu sunt sigur) ca am bătut recordul la săritura calusului. Cu vioara în halul acesta m-am dus la doamna noastră. „Ce s-a întâmplat, Cipriane?” ma întrebă dansa, cu un zâmbet discret în coltul gurii. Știa ce poama sunt, nu avea rost sa pretind altcumva. „Ce se vede, doamna profesoara”, am zis eu neindraznind sa ridic privirea spre dânsa.
La auzul vestii, unii din staff-ul de organizare al festivalului au venit cu ideea sa îmi facă rost de o vioara de împrumut, ca să pot sa îmi aduc neprețuita contribuție in cadrul festivalului pana la sfârșit. Gestul, deși nobil în sine, a fost imediat combătut de o argumentație solida din partea mea. Scoțând filozoful la înaintare, am ținut o cuvântare demna de o lucrare de licență pe tema „atașamentul definitiv și irevocabil dintre un violonist și instrumentul sau” motivând ca eu nu pot canta pe alta vioara și ca ar trece săptămâni în șir de studiu aprofundat și game ca să îmi pot adapta pe alt instrument tehnica mea ireproșabilă care lipsea cu desăvârșire.
Puși în fata unor astfel de argumente, ei au concluzionat cu „ghinion”, eu am zis în gând „noroc și la mai mare” și cam acolo s-a oprit dezbaterea.
A doua zi, când colegii noștri se pregăteau sa meargă la eșafod, eu și Sorin, la bustul gol, cu prosoapele în jurul gatului pregătiți fiind de piscina aflata la 2 pași de hotel, i-am încurajat în cel mai pur stil romanesc „Bafta băieți, sa ne reprezentați cu cinste, avem incredere în voi”. Câteva priviri cu ciuda aruncate spre noi și ceva mormaieli în barbă ne-au asigurat ca anul ala am pierdut premiul de popularitate în cadrul orchestrei. Concertul de inchidere l-am văzut amândoi din sala, din postura de spectatori. Ne-a plăcut tare mult, am aplaudat frenetic, ca niște veritabili connaiseuri ce eram. Prinsesem un pic de înțelepciune de când le urasem bafta colegilor și ca să nu ni-i punem pe toți în cap pentru viitorul apropiat nu i-am mai tachinam după concert ca au fost cu arcușele pe dos cam trei sferturi din durata acestuia. Măcar de era asta singura problema.
În tara ne-am intors eroi. Pozele din concertele noastre au apărut atât în ziarul liceului cât și în presa locala, cu felicitările de rigoare ca am reprezentat cu cinste orașul și țara la manifestările culturale internaționale.
Înregistrări audio video nu au existat, din motive lesne de inteles, pe care noi le știam atât de bine. Ne-am bucurat, parafrazand o zicala americana, ca ceea ce s-a întâmplat în turneu a rămas în turneu.
Pana acum…

SFARSIT