-Părinte, așa am să fac, cum zici dumneata. Acu, o fi bine, o fi rău, ce o vrea bunul Dumnezeu! Dacă, El, așa o fi orânduit, ca Rada mea să iasă din sat, să apuce căi necunoscute nouă, așa să fie…

– Să fie, Dadine, să fie voia Celui de Sus. Că El le orânduiește pe toate. Iar lucrătura Lui e prin oameni! Mi-a fost mie rânduită încreștinarea ei, dator sunt să-i port de grijă, spiritual, toată viața. Vezi tu, Dadine? A adus Puica, femeia asta a ta, pe lume, alături de un băiat, nu mai puțin de opt fete. Una, încă de la naștere, i-a fost rânduită cerului, dar celelalte, să ți le ție Dumnezeu sănătoase, care mai de care mai mândră și mai frumoasă, și din alea mai mari, și din alea mai mici. Dar dintre toate, Rada, fata asta născută între primele, parcă are ceva aparte. Are o chemare către cunoaștere. Mă uit la ea, când îți calc bătătura, numai cu cartea în mână o găsesc. Celelalte forfotesc în jurul ei, iar ea nici habar n-are. E într-o lume în care nu mulți pot pătrunde, Dadine!

Oamenii ăștia sunt dintr-un început aleși de Dumnezeu, și oricât ai încerca să te împotrivești, ce este să se împlinească, se împlinește. Pe ea nu o poți obliga tu, Dadine, să facă peste voia ei. Treburile gospodărești și munca câmpului nu sunt pentru ea. Căci Dadin, pe numele lui Constantin, din neamul lui Dumitrache, căsătorit cu Gherghina (Puica, cum avea să-i zică toți, după numele de alint pe care i-l dăduse el, fiind mică de stat, dar vioaie ca o puică de toamnă), dintr-o comună învecinată, avea o gospodărie bine încherbălată. Înlăuntrul gardului, pe care abia îl puteai cuprinde cu privirea, întinzându-se pe colțul a două uliți, încăpuse lejer casa, șopronul, grajdul vitelor, cotețul porcului, poiata găinilor, o polată mare la spatele casei și tot mai rămăsese loc de-ntors căruța-n bătătură. Și mai încăpuseră, cum spuneam, opt copii. Și socotindu-se Dadin, ca om chibzuit ce era, că numai câte două pogoane de pământ dacă avea să dea fetelor de zestre, pe lângă cele ale casei, ăhă, cât i-ar fi trebuit…Așa că pe lângă ce avea, s-a pus el pe cumpărat până a făcut nu mai puțin de douăzeci de pogoane de teren arabil și patru de zăvoi. Ajusese om de vază în sat, pui de chiabur, socotind după agoniseală, dar și demn de un loc în Sfatul Comunal, de pe lângă Primăria Produlești. Da, Produleștiul de acum aproape o sută de ani. (La data la care scriu, început de toamnă, 2020, fiica lui cea mai mică, bunica mea e pe cale de a îmbrățișa al nouăzeci și nouălea an). Cum ziceam, o sută de ani în care neamul lui Dumitrache a rămas adânc înrădăcinat în talpa acestei așezări de câmpie, chiar dacă unii, mânați de soartă ori prin natura serviciului, au împândărat țara românească, niciodată nu au uitat de unde au plecat. Căci, a dat neamul acesta, țării, din tată în fiu ofițeri de armată, maiștrii oțelari, învățători, maiștrii sondori, doctori, activiști de partid, funcționari onești, C.F.R.-iști de frunte, C.A.P.-iști harnici, care la rândul lor, au avut urmași profesori, asistenți medicali, ingineri, informaticieni, contabili, avocați, muncitori de bază ai societății, de ce nu?

În neamul lui Dumitrache munca a fost o virtute, nu o rușine. Nimeni din neamul lui nu a plecat capul în fața cuiva decât din respect. Și au fost, și sunt, oameni respectați. Toți au plecat pe drumul fără de întoarcere, atunci când le-a fost sortit, în fel și chip. Dar plecarea Dadei la cele sfinte, modul în care a părăsit această lume, a făcut ca pomenirea ei să se transmită, în adevăratul sens al cuvântului, din neam în neam. Am auzit de atâtea ori această poveste, a scurtei ei vieți, încât … Dumitrache Rada, Dada, după cum îi spuneau surorile mai mici, și mai apoi mai toată lumea, avea să devină, în câțiva ani de la discuția dintre cei doi, de la începutul povestirii, Domnișoara, învățătoarea satului Broșteni, sat aparținător comunei Produlești. Din ziua în care popa Mitică, preotul satului, cumătrul și vecinul lui Dadin, îi smulsese acestuia promisiunea că o va trimite pe Rada, după terminarea celor șapte clase (lucru ce avea să se întâmple în vara anului următor), să se pregătească pentru meseria de ,, dăscăliță”, au început și pregătirile. Dar nu mai înainte de a discuta ce și cum, cu cine altcineva decât cu cel care îl bătuse pe tatăl fetei la cap zile întregi , bineânțeles.

– Părinte, cu iertare! zicea Dadin, Rada mea e fată de la țară. Cum să pună ea cu fetele de la oraș, cu cele de oameni umblați prin lume, ori cu cele cu școală mai multă? La noi…ca la noi, știi și dumneata!

– Asta să-ți fie grija, Dadine! Se descurcă, îți spun eu. Altfel, nu-mi puneam obrazul pentru ea. Ți-am zis, am tot discutat și cu copiii mei, și cu coana preoteasă, și cu unul, și cu altul, dar…uite ce e! Să pună Puica de vreo două cămăși de noapte, bărbătești, din pânza a mai bună și să le coasă numa-n râuri și șabac. E timpul scurt, așa e, dar o să-i dea o mână de ajutor și preoteasa mea, asta e treaba lor, se descurcă ele. Tu, să lași neumblate două ulcele de miere. Și-apoi cu niscaiva ouă, brânză și ceva țuiculiță, de la prietenii tăi, mocanii, am să umblu eu la cine trebuie, în primăvară, să o înscriu. Atâta îmi este grija, să văd negru pe alb numele ei pe registru, că la cât e de deșteaptă, bate trei de la oraș!

– Așa să fie, cum zici dumneata! zise Dadin răsuflând ușurat (una era rezolvată). Dar, continuă el, e cam departe, la marginea țării, printre ape și după școală încă un an prin lumea mare, or trece câțiva ani buni…Și dacă n-o să fie nevoie de ea, aici în sat? Încotr-o va apuca, biata de ea?!

– Dadine, Dadine! Atât mă cunoști? Păi mă fac luntre și punte, și tot o aduc învățătoare în sat.

*** Au trecut anii de învățură, și cum promisese popa Mitică, fata lui Dadin, a venit învățătoare în sat, spre bucuria familiei și admirația sătenilor. A plecat de-acasă, fată de la țară, timidă, retrasă, îmbrăcată într-o rochie cusută la mașină de coana preoteasă, încălțată cu pantofi mocănești, cu baretuță și șosete albe de bumbac, cu alte câteva lucrușoare de lână, dimie și pânză topită în casă, și s-a întors…Domnișoară de Pension! Elegantă, manierată, cu încălțăminte și îmbrăcăminte cumpărate de la București, căci avusese Dadin grijă să se ocupe de ceva vânzări de produse să-i trimită bani să-și cumpere cele necesare, de ce nu?, noului statut social pe care și-l dobândise cu greu. Și ,,Domnișoara” avea să învețe copiii de la școala din satul Broșteni, Iubea copiii și era dornică de a le deschide căile cunoașterii, fapt pentru care școala, devenise a doua ei casă. Trecuse bine de treizeci de ani, dar de căsătorit nici gând să se căsătorească. Dintre surorile ei, una se prăpădise, pe la vreo douăzeci de ani, de plămâni. O chema Dumitra. Nemăritată. A fost voia Celui de sus, ce altceva puteau să zică? I-au făcut toate rânduielile, și și-au văzut de ale lor. Aveau de însurat, de măritat…Și se măritase și Maria, și Stănica, și Ioana, și Silica, și Florica (Neacșa, pe numele de botez), se însurase și Petrică… Toți, în afară de Florica, cea măritată la București, au avut copii. Care băieți, care fete, dar niciunul amestecați, după cum a poruncit Dumnezeu. Maria și Stănica, au plătit, cu viața bărbaților lor, tribut celui de-al doilea război mondial. Toate fetele au fost înzestrate cu câte două-trei pogoane, o bucată de zăvoi, țoalele casei, câte o junică sau trei-patru oi, după înțelegere. Băiatul a rămas în curte, ca după orânduiala veche, iar Radei îi făcuse Dadin casă la șosea, pe deal, partea a mai înaltă a satului. Avea casa aceia o odaie mare spre drum în care, un timp, a funcționat grădinița, până la găsirea unui loc potrivit. Și tot în casa ei, o bună bucată de timp, au fost cantonați soldați ruși, după semnarea tratatului de alianță. Se scurgea, cum ziceam, vremea și multe se schimbau, numai Dada rămânea la fel de devotată școlii și copiilor, impasibilă, ca și în copilărie la tot ce se întâmpla în jurul ei. Asta până când…

*** Era pe la începutul verii. Sub polata mare din spatele casei, adumbrită de un păr stufos, Puica și Dadin discutau de-ale lor:

-Ție nu ți se pare, Dadine, că Rada noastră nu mai e cum era?

– Păi tu, Puică, ai crede că ușor îi este și ei după atâțea ani de când își bate capu cu copiii satului? Te-ai întrebat vreodată: ai putea face față?

– Aș putea, dacă aș fi deșteaptă așa ca ea, dar nu de asta e vorba, Dadine. Vezi tu, ieri când a venit încoace, era cu mănuși în mâini. M-am mirat, dar n-am zis nimic, să nu o supăr. Că și așa, se uita la mine și căutătura îi era departe…

– Păi, mai zisei, i-o fi ajungând, timpu trece, omu se schimbă, ce vrei să cânte pe drum?!

– Dadine, Dadine, cu tine nu poate vorbi omu ce-l apasă. Păi nu să cânte, dar să fie și ea mai ,…mai, mai nu știu cum să zic…

– Mai ca tine, așa, să toace omu la cap. Apăi dacă ți-ai pus în minte, fă cum oi face și află ce are… – Oi afla, că mă doare sufletu s-o văd așa, of, of, of, numai mamă să nu fii… A doua zi, până-n prânz, luă Puica un toiag, să se apere de câini, dacă i-or ieși în cale, o tăie pe uliță pe la Trandafira, ieși pe la ai lui Dumbărău în șosea, și ținu drept la Rada. Știa că este la școală, dar asta nu o împiedica să intre în curte. Câinele o cunoștea, doar era adus, la deal, de la ei din ogradă! Se uită atentă prin curte și merse spre grădină. Abia trecu de poartă că o văzu pe Maria, a lui Spârc, vecina din spatele casei, noră în curte.

– Bună ziua, Mario! – Bună ziua, lele Puică. Bre, bine că ai venit, că mă gândeam să-mi fac eu drum până la matale.

– Până la mine? Da de ce? Că nu-mi aduc aminte s-mi fi călcat vreodată bătătura, chit că erai la o aruncătură de băț.

– Bre, e vorba de Rada. Dar să nu te superi pe mine. Eu îți spun ceva: cred că nu e toată…adică nu e în apele ei. Vine de la școală, intră în casă, și-n casă râmâne. Nici lampa nu o mai aprinde, ea care ședea și citea toată noaptea… Și, nu mai știu de cand n-ai mai dat pe aici, dar câinele, n-am mai văzut câinele de…vreo două săptămâni, după ce ne speriase cu lătratu și urlatu zi și noapte. Pleca ăsta al meu cheaun, la cursă, dimineața. Și…stai că mai e una. Bre, umblă cu mănuși în mâini, de parcă ar avea râie, Doamne ferește! Pe Puica o trecu un fior rece pe șira spinării. Nu de râie îi era teamă ei, acum când auzise ce auzise, ci de ceva mult mai cumplit. Câinele, sigur avea o legătură. De ce plecase de-acasă? De ce lătrase și urlase fără rost??? Câinii fac așa numai când…

– Lele Puică, ce ai bre, te-ai albit toată?!

– Nimic, Mario, nimic, să dea Dumnezeu, mai zise ea șoptit și se întoarse fără o vorbă. A ieșit apoi val vârtej pe poartă, și parcă necălcând pământul ajunse acasă, mai mult moartă decât vie.

– Dadine, unde ești? A, acolo ești? Stai să-ți spun…Și îi povesti de-a fir în păr tot ce auzise de la Maria, tot tângiundu-se: să nu fie, Doamne, așa, să nu fie. Dar a fost…

*** După ce se mai liniștiră, spre seară, cumpănind bine lucrurile, au mers la Rada. Aceasta se miră să-i vadă pe-amândoi, în fapt de seară, când erau atâtea de făcut acasă, veniți, aparent fără nicio treabă.

– S-a întâmlpat ceva, ce va apucat să plecați pe drum la ora asta? Îi apostrofă ea, ascuzând mâna dreaptă, înfășurată cu o batistă, la spate.

– N-am auzit câinele, zise Dadin. Pe unde o fi umblând?

– Câinele? De asta ați venit, să întrebați de câine?!

– Nu, Radă, îi răspunse el, calm și cumpătat. Am venit să te întreb ce ai la mână? Te-ai lovit?! -La mână…Ia lăsați-mă în pace și plecați…plecați…lăsați-mă! Începu ea să-și iasă din sărite, lucru care nu-i ședea în fire. În cele din urmă reușiră să o calmeze și să afle de la ea tot ce se întâmplase. O mușcase câinele. La început nu a luat în seamă. Era o mușcătură superficială. Și doar era câinele ei, nu s-a gândit la nimic rău. Apoi, când a văzut comportamentul ulterior al câinelui, și-a dat seama că acesta era turbat. Dar era și târziu să mai facă ceva. Nu era proastă, știa multe despre această boală, boală ce avea să-i fie fatală. A mers Dadin chiar în acea noapte la popa Mitică, povestindu-i tot ce s-a întâmplat. Unul din copiii lui ajunsese doctor. Au făcut tot ceea ce se putea face la timpul acela pentru a o salva, dar totul a fost în zadar. Încet, încet, psihicul ei a cedat. Mulți au pus asta pe seama deșteptăciunii ei, spunând:

– I-a sărit mintea, de prea multă carte! Nimic mai neadevărat. S-au poate totuși…din dragoste de carte, de școală, de copiii, coroborat cu simptomele turbării, mintea ei a luat-o razna. La un moment dat, au dus-o la sfatul unora și al altora, la Băleni, să-i taie sub limbă. Se părea că ar fi fost o schimbare în bine, așa că au mai dus-o și a doua oară. Cu căruța au fost. A doua oară i-a fost rău, așa că Dadin a rugat femeia să vină cu ei acasă să o supravegheze o zi, două. Regula principală era să nu mănânce sărat două-trei zile. Dar ca un făcut, Puica lăsase pe masă o strachină cu gogonele murate. De cum a deschis ușa, Rada s-a repezit, a loat o gogonea și a mușcat din ea cu atâta sete, încât femeia a zis: ,,- Nea Dadine, du-mă acasă. Nu mai pot face nimic pentru ea. Și Dadin a dus-o, și s-a resemnat. Ce o vrea Dumnezeu!

*** În toamnă, în locul Domnișoarei, a fost adus un învățător. Tot fiu al satului, dintr-ai lui Dumbărău. Vecini. Se ducea Dada, în fiecare zi la școală și îl ruga să o lase în clasă cu copiii. Asta până când devenise, în nebunia ei, incomodă. Se făcuse iarnă. Nu o mai primea, domnul învățător încuia ușa. Dada, se chircea pe coridor, lângă ușă și aștepta plecarea copiilor. Apoi pleca și ea.

,,- Îmi aduc aminte, îmi povestea Dumitra lui Gene, ( Gene fiind unul din băieții lui Petrică, căsătorit cu aceasta, din neamul lui Borțilică), că intrasem în clasa întâi. Învățase pe surorile mele, pe Floarea și pe Stana. Urmam eu, dar ea n-a mai venit. Se îmbolnăvise. A venit altu, și apoi a început să vină și ea, dar n-o primea mereu, zicea că îl încurcă. Și o dădea afară. Când ieșeam din clasă, treceam pe lângă ea. Se uita luuuung după noi și plângea. Îmi era milă de ea… S-a dus, Dada, la școală și pe drum, și pe unde o mai fi umblat ea, până nu a mai putut merge. ,, I-a luat picioarele!”, zicea lumea. Paralizase de la brâu în jos. Boala își spunea cuvântul! Dar încă se putea târâ din pat până la ușă. De ce? Ca să-i deschidă mamei mele, pe-atunci o copilă de patru anișori, care nu ajungea nici până la mânerul ușii. Era singura ființă pe care o mai accepta în preajma ei. Și de la ea primea și cele câteva înghițituri de mâncare pe care binevoia a le mai pune în gură. Era nebuna-bună, care își trăia ultimele zile în compania unui copil.

-Du-te, Nicule, du-te, zicea bunica în murgul serii. Du-te că se întunericește și nu mai vede Dada să-ți deschidă. Târâș venea să-i deschidă Luminiței. (Nicu era numele de alint pe care i-l dăduse bunica.) Cred că între ele era o legătură aparte. Un fel de liant, numit suferință. Căci la doi ani și jumătate, Luminița a avut un accident cumplit. Fiind singură în casă, a luat foc de la lampa de iluminat. Cum a reuși să o ia din cuiul din perete de deasupra patului și să o răstoarne, nimeni nu șie. Cert este că un picior i-a fost ars, arsură de care a tras o viață întreagă. Am întrebat-o:

,,- Nu îți era frică să dormi cu ea?”

,,- Nu, mă învățasem, nu-mi era frică!” Acum stau și mă gândesc: păi, după ce treci prin foc, de ce să-ți mai fie frică? Te călești, devii mai puternic…Și poate legătura de sânge și-a spus cuvântul, cum altfel îngăduia bunica să o lase în preajma ei, dacă nu credea în sora sa, chiar bolnavă, ca în propria ei persoană? Au trecut mai bine de șaptezeci de ani de la moartea Dadei. Dar de ea tot se mai vorbește. Chiar și în Monografia comunei Produlești, ca învățător al satului Broșteni, iar în 1941 făcea parte din Sfatul Comunal, alături, printre alții, de Constantin Dumitrache, tatăl, și Dumitru Popescu, preotul și părintele ei spiritual. Aceasta a fost DADA, din neamul lui Dumitrache, iar pomenirea ei va trece din neam în neam!

Flori Bungete