-Bună ziua! Intrați, vă rog, luați loc!…
Alexandra acceptă invitația și intră șovăitoare pe ușa larg deschisă, de mânerul căreia se ținea o domnișoară, ușor trecută de douăzeci de ani, privind-o încă nedumerită. Nu văzuse prea multe în viața ei, dar asta chiar nu putea să își explice! Cum dintre toate…
-Simona, ești liberă! Te rog, trage ușa după tine! Mulțumesc! Apoi, adresândui-se doamnei din fața lui, bărbatul, mai spuse încă o dată: Vă rog, luați loc! Mi se pare, oare, sau sunteți ușor confuză?
– Domnule director, eu…
– Știu, nu v-ați așteptat să primiți postul! Să vă spun un secret: nici noi nu ne-am așteptat să găsim persoana potrivită. Veți înțelege curând despre ce vorbesc, dar până atunci să lămurim câteva aspecte legate de locul de muncă. Nu o să vă fie greu. Din CV-ul dumneavoastră reiese că aveți destulă experiență în domeniu. Îmi este greu să cred că întreruperea activității pentru câteva luni va diminuat capacitatea profesională.
Alexandra era din ce în ce mai nedumerită. Auzea foarte clar ce spunea omul din fața ei, dar nu înțelegea nimic. Ea, persoana potrivită?! Ea, cea care acum doi ani, când se schimbase conducerea firmei la care lucra și o parte din angajați, devenise ținta ironiilor și a tuturor răutăților noilor colegi? Ea, cea care, cedase psihic și, într-un final, își dăduse demisia? Ea, cea care, își depusese în nenumărate locuri CV-ul însoțit de o fotografie și nici măcar nu fusese chemată la vreun interviu? Ea, cea care…
– Doamna Grigorescu, sunteți bine? auzi Alexanrda, din nou, vocea bărbatului de dincolo de biroul masiv, din lemn de stejar. S-a întâmplat ceva?!
– S-a întâmplat o minune! De aproape un an…
– Poate nu a fost să fie, ne-ați căutat pe noi! Acum,  că ne-ați găsit, ce ziceți? O să facem treabă bună împreună? De fapt…nu cu mine o să lucrați, ci cu cel mai bun arhitect din firmă. Îl cheamă Sebastian. Sebastian Călinescu. La auzul numelui, Alexandra, avu o tresărire. Numele îi spunea ceva. Poate vreun fost coleg de școală, de facultate sau de muncă…dar sigur îl mai auzise. Devenise, dintr-o dată, curioasă. Abia aștepta să îl cunoască, poate…Dar pe cât de repede devenise curioasă, tot pe atât devenise și temătoare. Dacă nu va fi acceptată? Dacă ,, șeful”  va avea o reacție acidă vizavi de înfățișarea ei? Cu toate că se mai confruntase, de nenumărate ori, cu astfel de situații, niciodată nu îi fusese ușor. Ba din contra, cu trecerea anilor , suporta din ce în ce mai greu jignirile și privirile indiscrete. Aștepta cu nerăbdare trecerea anilor, să iasă la pensie și să se izoleze pe cât posibil de lume. De lume în care trăise peste o jumătate de secol. Lumea în care a fost stigmatizată ca și cum, ea, și numai ea, ar fi fost vinovată de acel semn care îi cuprindea jumătate din față. Adevărul este că nici nu se putea stabili vinovăția cuiva. Așa se născuse. În satul ei, uitat de lume, moașa le spusese părinților că o data cu creșterea fetei, semnul o să dispară, sau în cel mai rău caz, o să fie mai puțin vizibil. Nu a fost așa. La ea, cu trecerea anilor, s-a extins și s-a închis la culoare. În timp, a devenit maroniu. Dar părinții ei au primit asta ca pe un semn divin, căci după spusele bătrânilor din sat, oamenii însemnați sunt aleși de Dumnezeu.
Alexandra a urmat cele opt clase gimnaziale la școala din sat, cu rezultate foarte bune, după care a plecat să urmeze liceul la oraș. Cu bursă de stat, în regim de internat.  Diriginta ei, profesoară de desen tehnic, i-a descoperit înclinația pe care o avea spre această materie și i-a canalizat pașii spre lumea liniilor, a formelor și a umbrelor. Sensibilizată de înfățisarea ei și indignată de comportamentul unor elevi, aceasta a încercat să o ajute să scape de povara ce o apăsa încă de la naștere, dar nu a fost posibil. Pentru Alexandra, era prea târziu. Acest defect se putea corecta, cu mici sau mai mari șanse, în copilărie. Și acest lucru nu îl constatase oricine, ci un renumit doctor dermatolog, prieten apropiat al doamnei Diriginte.
Profesoara nu avea copii. Iar până la Alexandra, nu o impresionase în mod deosebit situația vreunui elev. Acum era altceva! Simțea un impuls să o ajute, să o protejeze, să o îndrume spre o meserie de la care să aibă mari satisfacții. Ca o compensare, gândea ea. Și a îndrumat-o către Universitatea de Arhitectură. Cu bune și cu rele, cu dezamăgiri și satisfacții peste așteptări, Alexandra era acum, aici, nerăbdătoare și temătoare, în același timp!
Directorul firmei o conduse până în capătul holului. Se opri și bătu tare în ușă.
– Intră! se auzi o voce de bărbat. Acesta se conformă. În timp ce deschidea ușa, o prinse pe noua angajată de brat și o împinse ușor înainte.
– Salut, Sebastian! se adresă el omului aplecat peste planșeta imensă din mijlocul camerei. Îți prezint noua noastră angajată care, de astăzi începând, va lucra împreună cu tine. Ți-am promis un om  deosebit, un profesionist de prima mână și fără prejudecăți. Cred că toate aceste calități, și desigur, multe altele, le îndeplinește doamna Alexandra Grigorescu!
Sebastian, se poziționase în așa fel încât conul de lumină, de deasupra planșetei, nu ajungea până la el. Se simțea, deocamdată, în siguranță. Așa și-ar fi droit să rămână mereu, de acum cinci ani de la cumplitul accident care îi schimbase complet viața. Viața și…fața!
Fața lui frumoasă, cu trăsături aristocratice, etalon al frumuseții masculine, idolul tuturor fetelor din facultate, suferise o trauma cumplită. Despre accident, nu își amintea prea multe. Era noapte, ploaie și vânt. Iar el, în locul și momentul nepotrivit. Smuls din rădăcini, de o rafală puternică de vânt, un copac s-a prăbușit peste mașina lui. A auzit mai întâi o bubuitură puternică, o lumină orbitoare i-a fulgerat ochii, iar o durere ascuțită i-a sfredelit obrajii. Apoi…apoi voci, multe voci în jurul lui și…
S-a trezit, după două zile, pe un pat de spital, cu mâinile și cu fața toată bandajată. Nu știa cine este și unde se află. I-au trebuit săptămâni de zile și eforturi supraomenești să se refacă. Cu toată strădania și priceperea medicilor chirurgi-plasticieni, mâinile i-ai fost salvate, dar fața lui Sebastian era complet alta! Numai cine îl cunoștea, foarte bine, mai putea distinge, cu mari eforturi, câteva din vechile trăsături. Însă el, revenindu-și complet din amnezia temporară, cunoștea și recunoștea pe toată lumea. Așa se face că și pe Alexandra a recunoscut-o din prima clipă, însă penumbra în care se afla i-a mascat tresărirea pe care a avut-o, involuntar, când privirea i-a întâlnit chipul, înainte de ai auzi numele.
,, Alexandra Grigorescu, Pata (cum îi spuneau colegii, unii în batjocură, alții ca alint), gândi Sebastian, mecanic! Ce Mama-Naibii caută aici? Ea, tocmai ea, să fie admisă dintre toți care s-au prezentat la interviu?! Ea, cea pe care eu am apreciat-o și am admirat-o întotdeauna în timpul facultății? Ea, cea căreia eu i-am văzut, întotdeauna, numai partea normală a feței și frumusețea sufletului?… Ea, cea închisă într-o carapace în care n-a putut pătrunde nimeni?…E adevărat, am nevoie de un ajutor dar…Cu siguranță nu o să mă recunoască! Nu am de ce să-mi fac griji! La cum arăt acum…nici mama, Dumnezeu să o ierte!, nu mă mai recunoaște dacă nu m-a văzut în ultimii cinci ani. Iar cu ea nu m-am văzut de…peste treizeci de ani!”
– Bună ziua!, zise și Alexandra. E ceva în neregulă cu mine? Văd că nu spuneți nimic. Dacă vă deranjează…înfățișarea să știți că eu înțeleg! Nu trebuie să vă eschivați, mi-o spuneți deschis și am să renunț imediat la job. Nu ar fi prima dată!
– Nu, nu, scuzați-mă, nu e nicio problemă, se lamentă Sebastian! Vă rog, nu interpretați greșit tăcerea mea! Eu…eu mă gândeam dacă nu cumva, dumneavoastră, să fiți cea care… mai zise și se expuse în lumină, urmărind cu privirea expresia feței Alexandrei, în speranța că va putea vedea vreo grimasă sau vreun gest de repulsie. Nimic din toate acestea nu văzu. A văzut însă un zâmbet larg, cald și prietenos. A văzut apoi o mână întinsă pe care a prins-o și a strâns-o cordial, așa cum a primit-o!
Alexandra, era un pic confuză, dar nu lăsă să se vadă. Înalt, atletic, ochi albaștrii, părul castaniu, arhitect, cam de aceeași vârstă și peste toate, Sebastian Călinescu…Și totuși, mai trebuia ceva, ceva care în lipsa trăsăturilor de odinioară ale feței, să îl trădeze!  În următoarea clipă, Sebastian, involuntar își trecu mâna dreaptă prin păr, cu degetele răsfirate, se opri în creștetul capului, își trase părul în sus, închise ochii, trase aer în piept și răsuflă adânc.
Alexandra triumfă!
,,- El este, nu mai am nicio îndoială! își zise ea în sine. Dar…Doamne, ce o fi pățit? Ceva groaznic trebuie să se fi întâmplat cu el, ceva care i-a provocat multă suferință. M-a recunoscut, cu siguranță, însă nu a lăsat să se înțeleagă! Nu o să mă tradez nici eu, îi respect alegerea!”…
*****

După un timp…
– Ei, acum că ai aflat tot despre mine, eu, cel din ultimii treizeci de ani, cred că a venit momentul să îmi răspunzi la o întrebare: Vrei să te căsătorești cu mine?
Alexandra îl privi lung. Îi era teamă de acest moment. Ea, spre deosebire de alte femei, nu a crezut niciodată că cineva va rosti aceste cuvinte, ținând în mână o cutiuță în care se găsea un inel de logodnă. Îl privi, până în străfundul sufletului, prin ochii lui albaștri, pentru a vedea adevărata frumusețe! Descoperind-o, cu ochii plini de lacrimi de fericire, spuse:
– Da, Sebastian, dacă Dumnezeu a făcut să ne întâlnim, după atâțea ani,într-o astfel de împrejurare, poate a avut un motiv anume! Am fost aleși…

Flori Bungete