Ce poate fi mai frumos decât sa te plimbi făcând ceea ce îți place? Va spun eu: sa te plimbi făcând ceea ce îți place, pe banii altora. Nu suna prea etic, nu?
Dar înainte sa îmi săriți în cap, numindu-ma profitor sau materialist, puneți-vă în locul meu pentru o secunda. Ce ați fi făcut, elev fiind, dacă instituția de învățământ de care aparții v-ar fi anunțat ca împreună cu orchestra scolii veți face o deplasare de 2 săptămâni în Franța la un festival internațional de muzica, dedicat tinerilor? Ați fi plâns, nu-i asa? Ați fi protestat, propunând sa achitați și dvs măcar jumătate din contravaloarea deplasării, nu?
E de la sine înțeles ca eu și colegii mei de liceu nu am făcut nici una nici alta. E lucru rar sa pleci în străinătate ca elev, însă prin nu știu ce mijloace școala noastră reușise sa ne înscrie orchestra la unul dintre cele mai populare festivaluri de tineret din Franța, unde se strângeau tineri muzicieni din toată Europa și nu numai.
Copii fiind, habar nu aveam noi la ce ne-am înhămat, dar perspectiva excursiei ne surâdea teribil. Faptul ca aveam și de cantat în aceasta deplasare era tratat ca și sâmburii unei felii zemoase de pepene…un mic inconvenient în drumul spre delicioasa experienta.
Lunile de primăvară s-au scurs pe neașteptate, iar noi ocupați cu repetițiile nici nu ne-am dat seama când s-a făcut iunie și a trebuit sa împachetam bagajul. Repertoriul parca îl vad și acum în fata ochilor. Pregătisem un concert de Bach pentru pian și orchestră de coarde, un Diptic de Doru Popovici și prima parte din Simfonia 40 de Mozart, aleasa probabil pentru ca era în mare voga pe post de ringtone pe atunci. Mai ales cu ultima am avut mari bătăi de cap pana aproape în ajunul plecării, pentru ca în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre suna ca o instalație de brad căreia ii mureau bateriile. Cu chiu cu vai, în al 12-lea ceas a început sa se lege treaba dar eram departe de ceea ce știam noi de pe CD.
Cum însă „timpul nu mai avea răbdare” ca să enunț și eu singurul citat rămas în memorie din programa de bacalaureat, am plecat la drum cu un entuziasm specific vârstei, stare de spirit ce nu a putut fi umbrita nici măcar de faptul ca am călătorit la modul ultra-low cost, cu un fel de microbuz de un ITP îndoielnic, cu care acum adult fiind nu as fi avut curajul sa merg nici pana la Giurgiu darămite la Bordeaux.
Ce mai conta ca am ajuns după 3 zile cu picioarele umflate făcute butuci, sau ca ne dureau toate oasele de zici ca am fost frageziti cu ciocanul pentru șnițele? Eram la festival, iar asta făcea toți banii. Bucuria de a vedea atâtea ansambluri muzicale peste tot, sentimentul de satisfacție ce te cuprinde când lumea aplaudă la final și noutatea locului ne copleseau.
Nici măcar faptul ca am descoperit șocat, înaintea primului nostru concert acolo, ca mama a uitat sa îmi pună în bagaj pantalonii de la costum, nu a putut sa îmi diminueze bucuria. Am împrumutat o pereche de la unul dintre șoferi, i-am tras în sus pana la piept legandu-i cu o sfoara sa nu cada, iar pentru prima data de când cantam în orchestra am purtat și vesta de la costum pe sub sacou, prietenii știau de ce, vorba reclamei.
Era parca prea frumos sa fie totul adevărat pana la capăt și după cum aveam sa ne dam seama asa și era. Vestea ca pe lângă spectacolele în care cantam cu orchestra noastră trebuie sa mergem și la repetițiile „alea mari” a aruncat o umbra de neplăcere peste noi. Ne stricau timpul liber, timp pe care noi deja îl umplusem cu plecări la plaja, la piscina și cu vizitatul orașului. Înțelegând ca nu se poate fara ele și ca e musai sa fim și noi, ne-am pregătit sa ne ducem la sala de concert. „Repetițiile alea mari” înseamna ca toate orchestrele participante la festival se reuneau în 2 orchestre imense ce cantau în festivitatea de încheiere. Erau repetiții zilnice, vreo 5-6 la număr și apoi marele concert de final.
Noi nu știam nimic de asa ceva, am aflat când am ajuns acolo și nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce urma sa cantam odată reuniți. Un sentiment inconfortabil, de teama, se strecurase în sufletul meu. Cine știe ce ne-or pune sa cantam? Noi abia ne țineam cu firea la piesele noastre studiate și ras-studiate vreme de un an întreg. Ceva nu mirosea a bine iar vocea rațiunii din capul meu îmi trimitea semnale ca acest lucru nu se va termina cu cu happy-end pentru nici unul din noi. Mai văzusem și eu pe YouTube orchestre…iar noi eram departe de a fi buricul pământului.
„Ciprică…i-am văzut p-aia din Rusia în parcare mai devreme…” Proptit în tocul de la vioara, cugetând la ceea ce urmează sa facem și abordând situația repetițiilor generale cu precauția unui cerb ce pășește într-un luminiș necunoscut, nici nu remarcasem apropierea colegului meu de pupitru care venise sa ma motiveze cu ultimile noutăți din campus.
„Asa, și?”..am zis îngândurat. „Cum ma, și? Te-ai tâmpit? Tu știi cum arata fetele alea? Pfff.. Zici ca e agenție de fotomodele, nu orchestra”…lansa el momeala. Deși nici noi nu eram orchestra seminarului teologic, totuși sentimentul patriotic a fost mai slab decât setea după cultura slava, asa ca măcar din punctul acesta de vedere așteptam mai cu interes repetiția cea mare.
Cu acest mix de reținere dar și curiozitate, ne-am încolonat și am plecat spre locul de întâlnire al tuturor, un uriaș amfiteatru unde aveau loc atât repetițiile cât și concertul finalului de festival.
Dinăuntru se auzea muzica, deci ajunsesem în locul potrivit. Cu un sentiment de „acum ori niciodată” mi-am făcut curaj și am întrat în sala, urmat îndeaproape de colegii mei. Ce s-a întâmplat în continuare a întrat în folclorul generației noastre din liceu.
VA URMA…
Prof. Ciprian Râvnic
