Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă;  un popor pe care în preajma morții, în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.

Maior Virgil Cârstescu

Doarme tata cu feciorul

S-a pornit din zori de ziuă luptă mare`n cotul văii

E vârtej întreg cuprinsul, trag de zor și cad flăcăii.

Urlă lung deatâta vuiet și`nsetată valea plânge,

Potolindu-și setea mare în puhoaiele de sânge.

Într-o groapă din poteca răslețită și stingheră,

Stă ascuns, mai jos de șanțuri, cuibul de mitralieră.

Jocul soartei rânduise – depănându-și lung fuiorul –

Cot la cot s`aducă`n luptă și pe tată…și feciorul.

Stau înfierbântați servanții`n jurul piesei necăjite,

Trag mereu și aruncă moarte hoardelor îmflămânzite,

Ce gonesc înspre tranșee val-vârtej, să ne omoare,

Iar potopul de obuze, cearcă cuibul să-l doboare.

De trei ori se sfărâmase`n fața nostră scurt, talazul,

De trei ori ne mai vărsasem focul, ura și necazul,

Dar mai rău venia puhoiul nesfârșit de furnicare…

Să mai țină piept furtunii, cine-ar mai fi fost în stare?

Cam cu greu ne hotărârăm să plecăm din cotul văii,

Rar de tot e rândul nostru, morți, răniți ne sunt flăcăii.

Cade noaptea peste șanțuri și vrăjmașu`n urmă trece…

Numai cuibul dintr-o groapă n-are gând deloc să plece.

Am trecut de mult vâlceaua, am urcat și dealul mare,

Dar ei stau lipiți de piesa, pironită pe cărare.

Sunt înconjurați aproape, moartea i-a ajuns, și-i fură,

Rând pe rând adorm soldații, prinși cu urletul pe gură.

Au rămas din ei doar tata cu feciorul încă`n viață,

Tot mai seceră grăbită piesa lor cea vorbăreață,

Până când primi feciorul o spărtură de obuze,

Încleștându-i răsbunarea, pe`năspritele lui buze.

Șă`ngâna în ghiara morții, prins de ură pătimașe:

„Trage taică să nu cadă piesa`n mâinile vrăjmașe,

Ca la nuntă trage-i taică…zor pe ei…și dă-i`nnainte,

Nu-i lăsa să pângărească locurile noastre sfinte”.

Și-a pornit să tragă moșul în fiori de nebunie,

Nu-i mai pas`acum de moarte, de-ai lui nu mai vrea să știe,

Se sfărâmă`n bucățele, nucul salcia și plopii…

Dar mai`nnalt crește mormanul de vrăjmaș în jurul gropii.

Amuțită-i toată valea, toată jalea din câmpie,

Numai vântul de se`ndură printre morți tăcut s`adie,

Și târziu, în zorii zilei, când își duce noaptea zborul,

Somn de moarte dorm cu toții…tata`n brațe cu feciorul.

Invalidul

Arde lipărul de soare, colindând pe unde-apucă

S-a lăsat pe toată lunca, dogoreală și pârjol,

Frunzele se sbat nebune, se`ncovoaie…se usucă…

Și rămâne`ntreg pământul, sărăcit, flămând și gol.

Lung e drumul pe cărare`n volbura înfierbântată,

Când nu-i pic de umbră`n cale, nici de ierburi, nici de pom!

E pustie toată lunca, nimenea nu se arată,

Cât te uiți spre fund, în zare, nu-i țipenie de om.

Numai unde`ncepe dâmbul, un soldat, târând piciorul

Sprijinit pe-un vârf de cârje, merge greu și legănat,

A pornit de mult în cale, frământat adânc de dorul,

Ce-l păstrează`ntreg să-l ducă, de-o putea, la el în sat.

Curg broboane de sudoare, depe fruntea-i înăsprită,

Vrea să urce, dar zadarnic, e bolnav și istovit,

Stinsă-I fața de durere, searbădă și`ngălbenită,

Buzele, deatâta sete, s-au uscat și`nvinețit.

S-a oprit lângă fântâna`ncinsă`n lespede de stâncă,

Cearcă ciutura s`o tragă, lăcrămând din când în când,

Dar nu poate scoate apă, căci fântâna este adâncă,

Și el are lips`o mână…și-un picior…și-i prea flămând.

A căzut lângă fântână, leșinat și mort de sete,

Rostogol veniau în minte-i, gânduri, ca`ntr`un nor de fum,

Licăririle de viață se stingeau pe îndelete,

Și murea`nsetat eroul, la o margine de drum.

Dar atunci…ca prin minune, vântul a`nceput s`adie

Și să-i răcorească chipul, plin de praf și`nfierbântat

Și-a ieșit ca o nălucă, dintr-un colțișor de vie,

Un copil ce i-a scos apă și curând l-a`nviorat.

Ajutat de-o biată cârje, dus de dorul sfânt de casă,

A plecat din nou pe cale, vesel și re`nsuflețit.

Și trecând pe drumul mare, spre căsuța lui frumoasă,

Rupte-i atârnau pe mână…patru semne de rănit.

Sursa: 

-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.

Prof.dr. Cornel Mărculescu