Moto:

„Preoţii, în vremi aşa grele, au dat dovezi de o abnegaţie, de un curaj, de un spirit de jertfă şi de o activitate aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, că şi-au atras admiraţia şi respectul tuturor militarilor, asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind element absolut indispensabil, cum şi este“.

Protoiereu Constantin NAZARIE,

Şeful Serviciului Religios al Armatei

25 decembrie 1918

În contextul declanşării primului război mondial, relaţiile dintre Biserică şi Armată tindeau să intre pe un făgaş normal, în pofida inexistenţei unei legi care să rânduiască statutul social al preoţilor români atât pe timp de pace, cât şi în cazul în care aceştia deveneau mobilizabili în caz de război. Astfel, în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 16 mai 1915, a fost ales ca protoiereu al preoţilor de armată în caz de mobilizare şi ataşat pe lângă Marele Cartier General ca delegat al Sfântului Sinod, preotul iconom Constantin Nazarie (1865 – 1926), profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. Acesta era împuternicit cu dreptul de a orândui Serviciul Religios al Armatei Române cât de curând posibil, fiind cunoscută şi implicarea sa în pregătirea clerului pentru participarea la susţinerea armatei române în timpul războaielor balcanice.

În acelaşi timp, Sfântul Sinod al Bisericii, prin reprezentanţii săi: Pimen Georgescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Calist Ialomiţeanu, Episcopul Argeşului, Nicodem Munteanu, Episcopul Huşilor, Meletie Constănţeanu, Teofil M. Ploieşteanu, Anthim P. Botoşeneanu, Alexie Craioveanu, Vartolomei S. Băcăoanul, Theodosie Atanasiu, Episcopul Romanului, Sofronie Vulpescu, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, adopta conform adresei nr. 60 din 18 mai 1915, o hotărâre prin care cerea tuturor Episcopiilor şi Mitropoliilor să dea „preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi de război, titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară”, care să aibă vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani. Preoţii militari urmau să fie numiţi de către Ministerul de Război, la recomandarea Bisericii şi intrau sub regimul legilor militare, asimilându­se corpului ofiţeresc. Prin ordinul nr. 130 din 28 mai 1915 Constantin Nazarie a fost ataşat, în caz de mobilizare, la Marele Cartier General al Armatei, ca şef al Serviciului Religios al Armatei, cu grad de colonel asimilat, iar prin adresa nr. 1716 din 6 iunie 1915, era numit ajutorul său Vasile Pocitan (1870 – 1955; fost superior al Capelei române din Paris, profesor si paroh al Bisericii Sf. Voievozi din Bucureşti, din 1929 arhiereul Veniamin Pocitani), în gradul de maior asimilat.

Presat de războiul care bătea la uşă, părintele iconom Nazarie a întocmit „Instrucţiunile asupra atribuţiunilor preoţilor de armată”, care, după ce şi-au căpătat forma definitivă, trecând prin filtrul Sf. Sinod şi al Marelui Stat Major, acestea au devenit Ordinul nr. 3451 din 28 Octombrie 1915, al Marelui Stat Major,  publicat ulterior în Revista Biserica Ortodoxă Română din Noiembrie 1915 (Anul XXIV, nr. 11-12, 1915, pp. 882-895). Este de reţinut că aceste  Instrucţiuni elaborate de către părintele Constantin Nazarie „au stat la baza activităţii preoţilor din armată până la înfiinţarea Episcopiei Armatei”. Aceste Instrucţiuni au fost definitivate şi au devenit Ordinul 3451 din 28 octombrie 1915 al Marelui Stat Major, documentul fiind semnat de către generalul Dumitru Iliescu, ca Secretar General al Ministerului de Război și de Iconomul Constantin Nazarie, Protopop al preoților de Armată. Acestea subliniau importanţa educaţiei religioase a trupei, considerându-se că „…preoţilor le revine această grea şi sfântă sarcină ca, cu cuvântul şi fapta să ţie aprinsă făclia credinţei în popor, precum şi în inimile ostaşilor noştri, care în zile grele vor fi chemaţi să se jertfească pentru binele şi mărirea patriei şi a neamului”.

Deşi aceste Instrucţiuni au fost puţin cunoscute în armată de către comandanţii de unităţi şi mari unităţi, totuşi, acurateţea cu care au fost alcătuite respectivele Instrucţiuni l-au îndreptăţit pe protopopul Constantin Nazarie să afirme: „în timpul războiului, cu toată varietatea de situaţii, n-am ieşit o singură dată din litera şi spiritul lor, şi n-am avut vreun caz care să nu fie prevăzut în ele”. Un alt aspect urmărit de către protopopul Constantin Nazarie, a fost alcătuirea concomitent cu elaborarea Instrucţiunilor amintite, a zece cuvântări „menite a da preoţilor un model de felul cum trebuie să vorbească trupei în diferite ocaziuni şi situaţii de război”. Cele zece subiecte erau: Ce înseamnă a fi soldat ?; Drapelul; De ce trebuie să ascultăm superiorii?; La ce foloseşte omului şi ostaşului ajutorul lui Dumnezeu?; Trezvia (trezvie/trezie = starea celui treaz, veghe; arhaism n.n.) şi militarul; Vorbire la declararea de război; Vorbire înainte de a începe lupta; Vorbire la câştigarea de victorie; Vorbire la încurajare în caz de pierdere de luptă; Vorbire la înmormântarea unui ostaş în vreme de război.

În acelaşi timp, fiecare unitate militară la care fusese repartizat un preot militar, trebuia să contribuie la integrarea acestuia în mediul militar şi să înţeleagă rolul pe care slujitorul bisericii îl îndeplinea în Armata Română, în timp ce obligaţia acestuia era de a participa la toate manevrele militare ale unităţii respective. Preotul aflat în campanie trebuia să poarte mereu asupra sa micul echipament de îndeplinire a serviciului religios, format dintr-o geantă din piele compartimentată, prevăzută cu tapiţerie interioară protectoare, în care se găseau: Epitrahilul, cutiuţa de metal cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Agheasmatarul şi Panahida sau Molitvelnicul, două procoveţe mici, linguriţa, o sticlă de vin, o farfurioară metalică, o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei, pachetul individual de pansament şi carnetul de notare a datelor individuale relative la decese. Tot în această geantă, preotul avea o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei în caz de epidemii, o cutie individuală de pansament pentru a putea acorda primul ajutor, precum şi un carneţel pentru notarea deceselor. Capela de campanie consta dintr-o ladă din lemn în care se păstrau toate accesoriile necesare slujirii Liturghiei, respectiv: stihar, felon, epitrahil, brâu, mânecuţe, antimis, potir, disc, steluţă, copie, linguriţă, trei procoveţe, disc de anafură, lingură, cărţi liturgice, Evanghelie, Liturghier, Apostol, Octoihul Mic, Carte de Te-Deum-uri, lumânări, tămâie, mănunchi de busuioc pentru stropire, castron metalic de aghiazmă, rechizite diverse ca elemente auxiliare ale serviciului liturgic. Lada de lemn era îmbrăcată cu tablă şi prevăzută cu încuietoare, având 120 cm lungime, 60 cm înălţime şi 70 cm lărgime. Lada avea la unul din capete două despărţituri, care să ocupe 40 cm din lungimea ei. În aceste despărţituri se păstrau cărţile şi Sfintele vase, iar în despărţitura mare se păstrau veşmintele şi alte accesorii. Lada avea pe capac o cruce vizibilă. În acest scop, preotul va avea o ordonanţă, precum şi dreptul de a transporta bagajele în ambulanţa unităţii la care este repartizat. Această ladă, din punct de vedere practic, s-a dovedit a fi deosebit de utilă în condiţiile, fiindcă, în foarte multe cazuri, serviciile religioase aveau loc în aer liber sau într-un cort special pus la dispoziţie de unitate cu rol de capelă, fără a exista însă, similar unei biserici obişnuite, amenajări accesorii serviciului divin, ca strană, tâmplă sau catapeteasmă.

În ziua de 20 iunie 1916, la Bucureşti, la Internatul Teologic se deschidea, adunarea preoţilor mobilizabili din Eparhia Sf. Mitropolii a Ungro-Vlahiei, sub preşedenţia părintelui protoiereu Constantin Nazarie, având ca secretari pe preoţii Ghiţă V. Călin şi Ioan D. Muşatianu, din Bucureşti. Cu această ocazie, Constantin Nazarie a propus celor prezenţi şi discutarea următoarelor probleme: Rolul preotului înainte de război; Preotul ca oficiant; Preotul ca susţinător al moralului trupei; Preotul ca mângâietor al trupei. La 21 iunie 1916, un număr de 36 preoţi mobilizabili, printre care se numără şi dâmboviţenii: Iconomul Vasile Ghe. Alexe, încadrat la Regimentul 62 Infanterie, Preotul I. Popescu Bărbuleţ de la Regimentul 22 Infanterie şi Iconomul Nicolae Popescu Ţâţa (slujitor la parohia din Ţâţa, astăzi satul Buciumeni, judeţul Dâmboviţa), de la Brigada 11 Roşiori, adresau o moţiune  şefului Serviciului Religios al Armatei Constantin Nazarie, nemulţumiţi de faptul că mai mulţi preoţi mobilizabili s-au sustras de la îndatorirea ostăşească umblând pe căi lăturalnice. În moțiunea celor 36 de preoți înaintată Protopopului Constantin Nazarie, se consemna următoarele: „Noi subscrișii detestăm din tot sufletul conduita acestor frați, echivalentă cu o dezertare condamnabilă de la cea mai sfântă datorie, impusă și celui din urmă cetățean și vă rugăm să binevoiți a cerceta și a face, pentru cinstea corpului preoțesc și pentru a nu mai plana asupra noastră acest blam; să fie readuși la locurile lor, după ce mai întâi le veți da dojana duhovnicească cerută de asemenea rare împrejurări, spre a sluji de pildă și altora”. Astfel, din cei 49 preoţi mobilizabili concentraţi cu ordine de chemare în zilele de 20-21 iunie 1916, numai unul n-a răspuns la chemare  fără nici o justificare, şi anume părintele Lazăr V. Popescu de la Biserica Sf. Ilie din Găeşti, judeţul Dâmboviţa (ulterior, a fost mobilizat şi desemnat ca preot la Regimentul 68 Infanterie), în timp ce preotul Ioan Rătescu, de la parohia Serdanu, judeţul Dâmboviţa, fusese inițial repartizat la Brigada 2 Roşiori în locul preotului Panait Gheorghiu. Ulterior s-a constatat că preotul Ioan Rătescu, fiind trecut cu vârsta, a fost înlocuit de preotul Marin B. Nicolau, de la biserica Sf. Dumitru – Colentina, Bucureşti.

Aşa cum reiese din circulara Serviciului Religios al Marelui Cartier General al Armatei Române, pentru mobilizarea anului 1916-1917 au fost repartizaţi preoţi din Eparhia Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, cu vârste cuprinse între 30 şi 45 ani, următorii licenţiaţi în teologie din judeţul Dâmboviţa: Nicolae Popescu-Ţâţa de la Biserica Lemnului din Târgovişte, la Ambulanţa Diviziei 2 Cavalerie; Teodor Mateescu din Titu, la Regimentul 22 Infanterie; Haralambie Oprescu din Sturzeni, repartizat iniţial la Regimentul 82 Infanterie şi mutat ulterior la Brigada V Artilerie; M. M. Popescu din Ghergani, la Brigada 2 Călăraşi; Ion N. Popescu Bărbuleţ de la Biserica Stelea din Târgovişte, la Regimentul 22 Infanterie; Vasile Ghe. Alexe de la Biserica Sf. Dumitru din Târgovişte, la Regimentul 62 Infanterie; Lazăr V. Popescu de la Biserica Sf. Ilie din Găeşti, la Regimentul 68 Infanterie; Ion M. Popescu din Mătăsaru, la Spitalul Mobil al Corpului III Armată; Alexandru Popescu-Hăbeni, la Spitalul Contagioşi al Companiei a 2-a Armate. În completarea acestora, era întocmit un tablou al preoţilor de rezervă ce pot fi mobilizabili, suplimentul fiind trimis către Ministerul de Război, şi în care erau nominalizaţi din judeţul Dâmboviţa, următorii slujitori întru credinţă: Alexandru Dolinescu de la Mănăstirea Dealu, repartizat la Fortificaţii; Nicolae Popescu din Glodeni, la Regimentul 51/52 Infanterie; acestora li se adăugau în caz de nevoie, Alexe Popescu de la Curtea Domnească din Târgovişte, Constantin M. Popescu din Voineşti, Ştefan M. Cercel din Viforâta şi Dumitru Popescu din Doiceşti.

Dintre toți aceştia, atrage atenţia în mod semnificativ preotul profesor Alexandru Dolinescu de la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu (profesor de religie între anii 1912-1924), care, la îndemnul marelui istoric Nicolae Iorga şi împreună cu Theodor Naum (profesor de limba română între anii 1914-1919, la același generator de elite românești de la Mănăstirea Dealu), i-a revenit misiunea istorică de a salva craniul lui Mihai Viteazul, în condiţii foarte grele pricinuite de evacuarea Liceului Militar în Moldova la Dorohoi şi ulterior la Iaşi. Relicva sfântă a neamului românesc, fusese depusă de Turturea paharnic, care a furat capul lui şi l-a adus aici în ţară, de l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn, adică a fost adus în Ţara Românească şi depus în pronaosul bisericii Sf. Nicolae a Mănăstirii Dealu, „un deal atrăgător – lângă Târgovişte – în vârful căruia este o mănăstire de călugări greci foarte frumoasă cu o biserică tot atât de frumoasă…”.

În toamna şi iarna anului 1916, armata română, depăşită de ofensiva Puterilor Centrale, a fost nevoită să se retragă, lăsând sub ocupaţia Puterilor Centrale mare parte din teritoriul României, inclusiv capitala țării București, lucru ce a determinat retragerea oficialităţilor civile şi militare, precum şi a unei mari părţi a populaţiei în Moldova. În acest context, Serviciul Religios al Armatei a fost nevoit să facă faţă unor situaţii deosebite, depunând eforturi considerabile să menţină ridicat moralul trupei încât aceasta să aibă credinţă neclintită în victorie şi în realizarea sfintelor aspiraţiuni ale neamului, iar Marele Cartier General al Armatei Române îndemna preoţii să nu se limiteze doar la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor întristaţi, ci să fie „susţinători şi formatori ai moralului ostaşilor”.

Apelul lansat preoţilor militari la 8 decembrie 1916 de Constantin Nazarie, în calitatea sa de şef al clerului militar, în momentul retragerii trupelor române are o anumită importanţă privind păstrarea moralului trupelor angajate în lupte: „Rolul preotului în armată nu se poate mărgini numai la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor bolnavi şi întristaţi, ci preotul trebuie să fie în primul rând susţinător şi chiar formator al moralului ostaşului. În această direcţie se deschide pentru preot un vast câmp de activitate, mai ales acum, când trupele noastre sunt pe cale de a întreprinde în curând o nouă acţiune războinică”. Şi tot prin acelaşi apel nr. 272 din 8 decembrie 1916 preoţilor militari li s-a cerut să lucreze, cum zice Apostolul, „cu timp şi fără timp”, pururi între soldaţi, mângâindu-i, îmbărbătându-i, sfătuindu-i, dându-le puterea de a răbda până la sfârşit. Soldaţii trebuiau îndemnaţi la post, spovedanie şi împărtăşanie, Taine care duceau la revigorarea morală, „la nădejde, mângâiere sufletească, luminare, înţelepciune, sfinţire a minţii, sufletului şi inimei, tămăduire, curăţire, îndreptare de viaţă, adăogire de fapte bune, plinire de porunci, bucurie şi sănătate, izvor de bunătăţi”.

În teritoriile ocupate de către armatele Puterilor Centrale, mulţi preoţi au avut de suferit, fiind ţinta atacurilor celor mai rafinate, urmăriţi şi persecutaţi, prigoniţi şi maltrataţi, cum a fost cazul preotului Gheorghe Diaconescu din Vlădeni – Dâmboviţa, iar alţii au fost chiar împuşcaţi mişeleşte, cum a fost soarta preotului Iosif Popescu din Gheboieni – Dâmboviţa, care „a fost omorât pe câmp, în apropierea satului”.

Alţi preoţi, slujitori ai Bisericii din teritoriul ocupat au fost arestaţi şi ulterior închişi, printre aceştia numărându-se şi părintele Lazăr V. Popescu de la Biserica Sf. Ilie din Găeşti, care şi-a descris situaţia nouă în care se afla printr-un adevărat memoriu de prizonier de război, pe care îl reproducem în totalitate, pentru a înţelege situaţia grea prin care a trecut acesta: „Conform ordinului Ministerului de Război, transmis nouă prin Cercul de recrutare din Găeşti, subsemnatul preot Lazăr Popescu, ataşat în timpul campaniei la Regimentul 68 Infanterie ca preot, iar în timpul retragerii făcut prizonier de armatele austro-germane, semnalez aici împrejurările acestei întâmplări: În noaptea de 15-16 noiembrie, când s-a dat ordinul de retragere, mă aflam împreună cu Regimentul 68 Infanterie pe poziţie, în Muntele Mateiaş, sub cota 889 şi deasupra Văii Mateiaş. Împreună cu doctorul regimentului, locotenent dr. Băcăoanul, peste văi şi munţi, iar mai apoi cu d-l dr. locotenent Rosenzwig, de la Coloana a II-a Volantă (Coloana Sanitară), ne-am retras în cea mai deplină ordine. De la hotarul judeţului Dâmboviţa, cum regimentul meu era aeriergarda, trupele se formau pe companii, pe batalioane şi alte formaţii şi erau trimise ici şi colo, contra inamicului, care era în imediata apropiere; spre a nu pierde contactul cu unitatea mea, m-am alipit definitiv de Coloana a II-a Volantă (Sanitară) care era detaşată Regimentului 68 şi cu care lucrasem toată vremea. Astfel, am făcut pe jos drumul până la Priseaca, 4 km nord Târgovişte, sâmbătă 19 noiembrie. Ajunşi aici o parte din trupe, foarte puţine dealtfel, am trecut prin oraş; noi însă, pentru că inamicul trăgea focuri de artilerie asupra oraşului şi în special asupra podului de pe Ialomiţa, am trecut râul acesta mai sus de oraş, pe podul de fier al C.F.R. şi ni s-a dat direcţia Pucioasa.

Ordinul de a merge la Pucioasa s-a dat, după câte mi-aduc aminte, de d-l maior dr. Suciu. De aici, mai departe, unităţile au mers amestecate; se vedeau soldaţi din toate regimentele în retragere şi mai ales căruţe ale refugiaţilor, care se încrucişau cu trenul de luptă. Cum mâncare nu mai aveam nici eu, nici alţii, grăbeam spre a ajunge la un sat, pentru aprovizionare; Coloana a II-a Volantă era în urma însă cu 4-5 kilometri. Rămânerea în urmă le-a fost fatală, căci, prin dreptul satelor Şotânga, Doiceşti, au fost prinşi, împreună cu d-l locotenent dr. Rosenzwig. Cum soldaţii au văzut că inamicul a prins pe toţi cei din urmă, s-au împrăştiat toţi şi lăsând şoseaua Târgovişte-Pucioasa, am luat-o spre dreapta, peste dealuri, mai ales că pe acolo vedeam scurgându-se trupele noastre. Am trecut prin Glodeni, Valea Lungă mai mult pe poteci şi drumuri foarte rele, iar marti, 22 noiembrie, ne aflam în apropierea comunei Ederele, judeţul Prahova, pe unde trecuse cu puţin înainte Batalionul III din Regimentul 68, sub comanda căpitanului Pantelimon. Dinspre sat se auzeau împuşcături dese – satul era înaintea noastră – iar în spate ştiam cu siguranţă că se afla inamicul. Pe la orele 4 p.m., spre surprinderea noastră, vedem coloane inamice, care băgau în sat soldaţi din acest batalion. Cum însă n-aveam decât vreo 10 soldaţi şi aceia sanitari, iar la vreo 20 m patrulele inamice, am căutat să ne împrăştiem. Câteva bombe de mână fac ca aproape toţi să fim răniţi; eu căpătasem o rană în piciorul stâng. Acesta însemna sfârşitul. În adevăr, pe soldaţii nerăniţi i-au băgat în biserică în comuna Edera, iar cei atinşi de proiectile au rămas sub paza lui Dumnezeu, până miercuri pe seară. Vineri mă aflam în Târgovişte, închis în Şcoala de Cavalerie de pe Bulevardul Carol I, împreună cu alţi ofiţeri, ale căror nume nu le mai ştiu. Îmi aduc aminte de domnii locotenent-colonel Basarabescu şi colonel Niculcea, cu care împărţeam mâncarea ce-mi aducea o cunoştinţă din oraş. Între timp aflu că sunt cinci preoţi militari prinşi; unul, un călugăr, căruia i-au dat drumul imediat – era îmbrăcat ca şi mine în haine preoţeşti, nu militare; altul, de la o biserică de la Obor din Bucureşti, căruia i-au dat drumul în preziua de Sf. Neculae (5 decembrie). De ceilalţi nu ştiu nimic. Rana mea de la picior, deşi nu gravă la început, dar nefiind îngrijită s-a infectat. Urmând să mă bage în spital, după cererea mea, am fost lăsat să mă caut singur şi în libertate, sub supravegherea lor. Aceasta s-a întâmplat în ziua de 23 decembrie 1916, când am fost pus în libertate. Acestea sunt împrejurările nenorocite în care şi eu şi alţii am fost capturaţi. Licenţiat în teologie, parohul Bisericii Sf. Ilie din Găeşti, Dâmboviţa”.

Surse:

-Arhivele Militare Române, fond Marele Cartier General, Inspectoratul Clerului Militar, documente microfilmate, rola P II 4 – 1516, dosar 1/1915/1916. Corespondenţă între Sfântul Sinod, Marele Stat Major şi părintele Constantin Nazarie cu începerea pregătirilor pentru mobilizarea din 1916; fond Marele Cartier General, Inspectoratul Clerului Militar, documente microfilmate, rola P II 4 – 1517, dosar 1, 2, 4, 7, 11, 13;

-Arhivele Naționale Istorice Centrale București, fond Ministerul de Razboi, Inspectoratul General al
Armatei, dosar nr. 2;

– Monitorul Oastei, nr. 28/1917, Ordinul Circular nr. 19 001/9 martie 1917;

-Gabriel Pârvu, Pregătiri sufletești pentru zile mari, Atelierele Socec et Co, București, 1916;

-Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, Imprimeria Ministerului Cultelor şi Artelor, Bucureşti, 1920;

-Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929;

– Gheorghi V. Andronachi, Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al unirii, (f. ed.), Chişinău, 1933;

-Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Chipuri, fapte, suferinţi şi pilde pentru viitor, vol. I, Tipografia Vremea, Bucureşti, 1940;

-Scarlat Porcescu, Preotul Constantin Nazarie, în „Mitropolia Moldovei si Sucevei“, an XLVIII, nr. 3-4, 1972;

-Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari (1916-1919), Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000;

-Radu Mureşan, Datorie şi slujire sfântă. Misiunea preoţilor militari în Primul Război Mondial (1916-1918), în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, „Justinian Patriarhul” a Universităţii din Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, nr. 1 (2001-2002);

-Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a 2-a, Editura Enciclopedică, București, 2002;

-Adrian Ignat, Biserica în slujba ideii unităţii naţionale în anii primului război mondial (1916-1918), în „Analele Universităţii din Craiova”, Seria Istorie, Anul XVII, Nr. 2(22), Editura Universitaria, Craiova, 2012;

– Cornel Mărculescu, În slujba ţării: preoţi militari dâmboviţeni în primul război al civilizaţiilor, în „Hristica. Revistă de spiritualitate şi educaţie creştin-ortodoxă”, Editată de militarii din Garnizoana Târgovişte, nr. 14, Târgovişte, 2012;

-Aurel Pentelescu, Ionuț Constantin Petcu, Preotul Iconom Stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), șeful Serviciului Religios al Armatei Române în războiul pentru întregirea neamului, în „Misiunea. Revista Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României „General Paul Teodorescu”, Editată de Episcopia Râmnicului, Anul II, nr. 1(2), 2015;

– Cornel Mărculescu, Datorie şi credinţă: preoţi militari dâmboviţeni în vâltoarea primului război mondial (1916-1918), în „Misiunea. Revista Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României General Paul Teodorescu”, Anul III, nr. 1 (3), Bucureşti, 2016;

– Cornel Mărculescu, Misiunea preoților dâmbovițeni în slujba țării pentru făurirea României Mari (1916-1918), în vol. „Ortodoxia românească și înfăptuirea Marii Uniri”, Editura Arhiepiscopiei Târgoviște, Târgoviște, 2018.

Prof. dr. Cornel Mărculescu