You are currently viewing EDITORIAL: DISTRUGEREA ELITEI MILITARE ROMANESTI- GENERALUL RADU KORNE

EDITORIAL: DISTRUGEREA ELITEI MILITARE ROMANESTI- GENERALUL RADU KORNE

  • Post category:Editorial

Generalul Radu Korne (23 decembrie 1895 – m. 28 aprilie 1949, Spitalul central nr. 1 al închisorii Văcăreşti).
,,Există o tendinţă care, din nenorocire, numai binele ţării nu-l urmăreşte, de a demonetiza, de a bagateliza, ba mai mult de a prezenta ca vinovaţi pe aceia care timp de trei ani şi-au făcut datoria, ca şi când istoria s-ar fi oprit în loc la 22 iunie 1941 şi nu şi-ar fi reluat firul decât la 23 august din acest an, ca şi când atunci, ca şi acum, nu ne-am fi bătut pentru acelaşi mit – Regele nostru, şi pentru acelaşi ideal – Ţara noastră… Oare crezul nostru, atunci ca şi acum, nu a fost el tot reîntregirea graniţelor ţării? Atunci, de ce roşim de ceea ce am făcut?… Regimurile trec, dar permanenţele rămân”.
La 21 octombrie 1944, în conformitate cu ordinul confidenţial-personal nr. 67 emis de generalul Mihail Racoviţă, ministrul de Război, era arestat generalul Radu Korne, fost comandant al Regimentului 6 roşiori purtat, al Diviziei 8 cavalerie şi al Diviziei 1 blindate, unul dintre ,,cei mai distinşi ofiţeri din armata română”, un ,,element de elită cu care cavaleria se poate mândri că îl are în rândurile ei”, un general de ,,mare valoare”, cu ,,calităţi excepţionale” , aşa cum l-au caracterizat, de-a lungul deceniilor şefii ierarhici.
Uimit şi indignat de ce i se întâmplase generalul se adresa, la 16 noiembrie 1944, într-un Memoriu înaintat generalului Constantin Sănătescu, prim-ministru şi ministru ad-interim la Ministerul de Război : ,,Am fost arestat, într-o seară, la domiciliu, ca un borfaş de rând, ca şi cum trecutul şi purtarea unei vieţi întregi ar fi putut îndreptăţi teama ca nu cumva generalul Korne să nu dispară ca un răufăcător. Nu mi s-a dat nici un motiv al arestării mele, ba mai mult, însuşi domnul procuror general al Curţii Militare de Casare şi Justiţie mi-a afirmat pe cuvânt că nu-l cunoaşte”.
Încercând să explice noii conduceri politico-statale marea greşeală care i se făcea, el consemna: ,,Nu cred că poate intra în mintea cuiva încercarea de a discredita şi de a pedepsi pe aceia care, indiferent de făgaşul politicii de stat, nu şi-au făcut decât datoria. La noi nu au existat sciziuni în organismul minunat al Oştirii noastre. Nu au existat lupte fratricide nici atunci când ni s-a ordonat să trecem Prutul şi nici atunci când ni s-a ordonat să trecem Carpaţii. La noi, cel puţin în Oştire, nu se poate pune chestiunea autorilor vinovaţi de dezastrul ţării, cum s-ar putea pune în acele ţări care şi-au despărţit armata în două tabere, căci la noi ne-am mişcat la aceeaşi poruncă, iar în ceea ce priveşte chestiunea criminalilor de război, ea nu poate să înglobeze decât pe aceia care au comis în exerciţiul funcţiunii lor fapte reprobabile şi bine cunoscute, condamnate de legile române, care au vătămat interesul Naţiunilor cu care am fost în război”.
Cu acelaşi prilej, sintetiza astfel drama corpului de comandă al armatei române, declanşată prin arestările din octombrie 1944: ,,Cu durere trebuie să mărturisesc că pe calea pe care ne-am angajat, dacă lucrurile vor continua astfel, se va destrăma sufletul oştirii şi vom pierde tot ce avem mai curat în mult încercata noastră ţară. Ceea ce se petrece astăzi la noi este fără precedent în istorie. S-au văzut desigur deblocări şi licenţieri de corp în masă, s-au văzut arestări şi deportări, execuţii etc., dar acolo unde erau două tabere care se războiau, sau acolo unde factorul suprem al unui stat era înlocuit prin altul. Era firesc ca bonapartiştii să fie urmăriţi de bourboni, care răsturnaseră pe Napoleon. Era, de asemenea, de înţeles ca după căderea ţarului, revoluţionarii să desfiinţeze pe monarhiştii ruşi etc. Dar este neauzit ca în această ţară, sub acelaşi rege, pe care din fericire soarta ni l-a păstrat până acum, să fie urmăriţi, arestaţi, epuraţi, licenţiaţi etc. aceiaşi oameni care, acum câteva luni, se luptau şi se jertfeau pentru el, şi din care nici unul, nu a pregetat să răspundă la chemarea lui atunci când a înţeles să schimbe orientarea politicii noastre. Există o tendinţă care, din nenorocire, numai binele ţării nu-l urmăreşte, de a demonetiza, de a bagateliza, ba mai mult de a prezenta ca vinovaţi pe aceia care timp de trei ani şi-au făcut datoria, ca şi când istoria s-ar fi oprit în loc la 22 iunie 1941 şi nu şi-ar fi reluat firul decât la 23 august din acest an, ca şi când atunci, ca şi acum, nu ne-am fi bătut pentru acelaşi mit – Regele nostru, şi pentru acelaşi ideal – Ţara noastră”.
,,Regimurile trec – continua distinsul general – dar permanenţele rămân. Pentru aceste permanenţe s-au jertfit şi au suferit atâţia dintre noi timp de trei ani de zile. Oare decoraţiile care împodobesc piepturile atâtor bravi nu ne-au fost conferite de acelaşi rege care ne conduce destinele şi azi? Oare sforţările supraomeneşti şi atât de scump plătite care ne-au dus în Stepa Kalmucă şi în Caucaz nu au constituit ele o epopee unică în istoria poporului român, indiferent de rezultat, indiferent de justificarea lor? Oare crezul nostru, atunci ca şi acum, nu a fost el tot reîntregirea graniţelor ţării? Atunci, de ce roşim de ceea ce am făcut? Există vreun francez, fie el chiar comunist, care să se lepede de epopeea napoleoniană sau de secolul Regelui Soare? Există vreun rus astăzi care să se ruşineze de epoca lui Petru cel Mare?”.
Crezând sau sperând, în buna-credinţă a generalului Constantin Sănătescu, Radu Korne continua să i se adreseze: ,,Mult stimate domnule general. Mi-am permis să vă dezvălui adâncul sufletului meu pentru că am avut cinstea şi fericirea să vă cunosc şi pentru că am impresia că am cunoscut şi sufletul domniei voastre. Ar fi păcat ca, contrar intenţiunilor atât de curate pe care ştim cu toţii că le aveţi, să se creeze o stare de spirit care ar putea să zdruncine din temelii atât armata cât şi ţara. Epurările şi licenţierile, astfel cum se procedează, arestările şi vexaţiunile, la care atâţia dintre noi suntem supuşi, nu au alt scop decât de a înlătura tot ceea ce neamul şi regele au mai curat şi de încredere în serviciul lor, pentru a face loc, în majoritatea cazurilor, celor care nu vor avea autoritatea şi nici pregătirea să-i înlocuiască şi care, conştient sau nu, vor săpa la temelie edificiul statului”.
În finalul Memoriului, punea prim-ministrului întrebarea: ,,De ce umplu azi închisorile cei mai devotaţi ostaşi ai ţării?”.
Iniţial, în primăvara anului 1945 a fost acuzat că a condus ,,o divizie blindată în Crimeea” (de fapt Detaşamentul de cavalerie care îi purta numele, neavând atribuţii de ordin teritorial), că a spus că ,,mareşalul Antonescu este cel mai destoinic ofiţer din armata română” (a recunoscut că a vorbit subalternilor ,,când se prezenta ocazia, astfel cum în toate armatele şi în toate statele – mai ales în război – orice comandant este dator să vorbească despre capul statului, despre conducătorul ţării, despre căpeteniile oştilor etc.), că ar fi făcut printre ofiţeri ,,propagandă antisovietică” (a recunoscut că a făcut doar ,,acea propagandă pe care orice comandant este dator s-o facă atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere profesional, în contra adversarilor cu care se războieşte”).
Neputând dovedi temeinicia acuzaţiilor, acuzatorul public al Cabinetului 3 instrucţie al Tribunalului Poporului a decis, prin Ordonanţa nr. 1519, că era nevinovat, fiind scos de sub urmărirea penală.
În perioada următoare a fost suspectat de apartenenţă la organizaţia, considerată a fi subversivă, ,,Rezistenţa spirituală” şi de legături cu reprezentanţi ai mişcării de rezistenţă din Cehoslovacia etc., fiind acuzat (martie 1948) de ,,uneltire contra siguranţei statului”.
Închis la Jilava, starea sănătăţii sale s-a deteriorat rapid, decedând, la aprilie 1949 la Spitalul central nr. 1 Văcăreşti.
Generalul Radu Korne nu a fost singurul în această situaţie, până în 1965 fiind arestaţi şi închişi peste 100 de generali români din care peste 50 au murit în puşcării!

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu