You are currently viewing EDITORIAL: GRAMATICA SPERANTEI

EDITORIAL: GRAMATICA SPERANTEI

  • Post category:Editorial

Nu vă amăgiți! speranța, în ciuda tuturor legilor gramaticii, e un verb. Și se conjugă mereu la timpul prezent. Nu cu atributele minții, ci cu inima și la modul neverosimil numit în ciuda tuturor rațiunilor.
Speranța e un verb care n-are, la fel, nicio legătură cu optimismul. Dicționarul spune că optimismul ar fi o ”concepție filosofică, potrivit căreia lumea existentă este cea mai bună dintre lumile posibile sau, cel puțin, în lume binele precumpănește asupra răului”. Ori speranța n-are nici în clin nici în mânecă, dacă e să fim sinceri, cu credința că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, ba dimpotrivă! Speranța e un verb care leagă imposibilul de alt imposibil, precum mersul pe apă, e o realitate la fel de imponderabilă și, concomitent, de palpabilă. Nu are nicio legătură cu a avea curaj și, de fapt, cu nici un fel de a avea, pentru că sunt nevoiți să spere cei care nu au mai nimic, cu atât mai puțin curaj.
De cele mai multe ori speranța este singura alternativă când nu ai, de fapt, nicio altă variantă. E ca și cum, rătăcit în munți, în noapte, fără nici un suport, fără ca nimeni să știe de tine, confruntat cu moartea iminentă, o iei pieptiș și pornești să urci muntele, căci finalul e imprescriptibil. Și urci steiul de cremene în munții vrăjmași ai unui dat pe care oamenii obișnuiesc să-l numească destin, îți zdrelești genunchii răbdării și cazi de nenumărate ori din putință, din răbdare, din inviolabilitatea conținutului tău de om, deși ai ditamai cicatrici de la scânteile care au aprins carnea inimii tale de fiecare dată când s-a lovit de câte-un om de fier. Cu râuri de sare pe obraji și cratere unde-au săpat deziluziile și nopțile fără somn, continui să urci. Speranța de lăsat să renunți nu te lasă nicidecum, e o tranzitivitate căreia nu i te poți sustrage, căci tu ești, în același timp, și complementul direct.
E ca un defibrilator eteric ale cărui padele sau electrozi sunt conectați direct la cea mai înaltă sursă de energie, cea din care ai venit în lumină și te resuscitează necontenit, iar și iar, dincolo de rezonabilul vreunui protocol lumesc, chiar dacă prognosticurile sunt foarte slabe, căci ritmurile indică fără puls sau chiar asistolă.
De altfel, poate că la asta s-a și referit Apostolul Pavel în Epistola către Romani, când spune că nădejdea- echivalentul creștin al speranței profane – „nu ruşinează”, referindu-se la ea ca având conținut noțional de acțiune pozitivă. Astfel, nu rușinează înseamnă că nu face pe cineva să se simtă jenat, încurcat, nu-l face de batjocură, dacă e să recurgem pentru explicație din nou la dicționar. Așa făcut praf, speranța te ridică din genunchi, te pune la loc bucățică lângă bucățică, te coase cu ditamai acul rigorilor impuse de aparență, te lipește cu cleiul cine-știe cărei servituți mundane, care să te țină legat sub învelișul de piele, îți conectează din nou circuitele la computerul de bord și-ți dă drumul printre oameni în prototipul lui „ca și când”: ca și când nu ți s-ar fi întâmplat nimic, ca și când totul ar fi posibil, ca și când nu ți-ar fi rușine, ca și când ai fi ca nou.
Îți atârnă zdrențele sufletului la ferestrele ochilor, ți s-au ferfenițit tălpile condurilor Cenușăresei de umblet fără rost, ți s-au tocit buricele degetelor de bătut la porți ferecate, dar verbul speranței oploșit în lumina din pieptul tău e mereu treaz și ține omilii la statuile paradigmelor persoanelor gramaticii, combinând fragmente de vis, amintiri din copilărie cu povești întrețesute prin referințe istorice recente, din viața ta de om fără noroc, mereu fiu risipitor din darurile promise în rai.
Fiul acesta rătăcitor este și el tot un verb. Un verb care s-a lăsat amăgit de gustul măsluit de rai al celor patru zări, care a gustat din paharul cu otravă al minciunii și s-a împrăștiat, dăruindu-se paroxistic fiecărui zâmbet mincinos din guri de Iude, care s-a risipit până la disoluție și s-a uzat în roțile destrăbălate ale vieții croite după uzanțe, după cum face toată lumea.
Abdicând de la rectilinia moralității a devenit un verb defectiv: de bucurii, de împliniri, de dreptate, de tot ceea ce în paradigma lui avusese sens înainte și-l făcuse să fie complet. Ba, mai mult, l-a pierdut pe auxiliarul său a avea și a uitat cu desăvârșire semnificația copulativului sunt. Căznindu-se să-și cârpească umbra răpciugoasă a ceea ce mai rămăsese din sunt a ajuns pe câmpurile unuia dintre străini, cetățenii altei lumi, cu altă flexiune, care l-a pus „să-i pască porcii”. În aparență era predicat, dar în realitate era incomplet, neputând forma predicația pentru că-și pierduse conținutul semantic. Jinduia să „se sature din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni!” Și-atunci, spune evanghelistul, „și-a venit în fire”, adică și-a adus aminte că are conexiuni cu alte părți de vorbire, cu substantivul Tată și cu adverbul acasă. Și verbul, Fiu rătăcitor, s-a întors la natura sa flexibilă, acceptând și mai puțin decât ar fi meritat în raiul primordial, prin metanoia, transcenzând în speranță firea alterată de păcatul căderii în mocirla lumii: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi!” (Luca 15,18‑19).
Structura locuționară „a-și veni în fire” e, și ea, tot echivalentul unui verb care, semantic, trimite cu gândul la înzdrăvenire, la reabilitare, la însănătoșire. Iar a se face bine înseamnă pentru ființa omului căzută din speranță a se îndrepta, a redeveni la rectilinia ființei curbată de râturile porcilor, care o molfăie ca pe roșcove, împroșcând-o cu balele ofenselor fără diferențiere: ești ca toți ceilalți, nu ești de-ajuns, nu ești bun de nimic, nu te vreau, nu te iubesc, nu am timp pentru tine, nu am chef de tine ș.a.m.d.
Interpretată în sumedenie de feluri, fiecare mai frumoase ori mai înalte spiritualicește, parabola fiului rătăcitor este, până la un punct, parabola fiecăruia dintre noi.
Rainer Maria Rilke are, în romanul său, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, roman pe care l-am citit într-o vară incandescentă și stacojie de flacără și de neliniști, o foarte frumoasă tălmăcire, dintr-o inedită și tulburătoare perspectivă: fiul rătăcitor este cel prea mult iubit, care se teme de iubire, tânjind mereu la o iubire mai mare, care întârzie să i se dăruiască. Este fugarul care fuge de sine însuși, căutându-se, ca să înțeleagă și să se înțeleagă… E un verb intranzitiv într-o continuă acțiune epuizantă, adnotare pe marginea manuscrisului.
Fiul rătăcitor suntem sau putem fi, într-un fel mai înalt, fiecare dintre noi, cei neiubiți și flămânzi de-o altfel de iubire, cerească, inepuizabilă, care nu ne consumă, precum cea omenească, și nu ne lasă amarul gust al deziluziei, ci ne împlinește și ne face mereu mai bogați… Ca o flacără mereu vie…
În final, când vom fi experimentat deja toate gusturile veștede ale dezamăgirilor, abdicărilor, renunțărilor, lașităților, abandonurilor, loviturilor cu măciuca în miezul sufletului și fricilor rămâne tot speranța: speranța că, deși viața și viitorul nu se vede prin cernitele văluri ale experiențelor precedente, există oameni-verb care se vor dovedi capabili să ne iubească în pofida a tot…
E un privilegiu speranța, un privilegiu al celui care învață trăirea ca și cum ar fi în arenă și ar lupta cu leii zi după zi. E vocea aceea care, căzut fiind, epuizat, atunci când toți urlă la tine să renunți, că ești învins și nu mai ai nicio scăpare, îți șoptește: „Mai încearcă o dată!”
Și o urmezi, n-ai de ales, căci e o luptă pe viață și pe moarte, circumscrisă între colții scrâșnitori ai fiarei și cununa de lauri a învingătorului. Și poate tocmai de aceea e și neasemuit de frumoasă, meritând fiecare efort și fiecare simulacru de curaj.
Eu sper.
El și ea speră.
Tu… speri?

Prof. Camelia Lepădat