Poziţia Marii Britanii, U.R.S.S. şi S.U.A. • Planurile lui Iuliu Maniu.
Încă din ianuarie 1942, la scurt timp după ce între Marea Britanie şi România intervenise ,,starea de război” (7 decembrie), atât Foreign Office-ul cât şi Special Operations Executive/SOE (Direcţia operaţiunilor speciale) au căzut de acord că Iuliu Maniu reprezenta ,,cea mai bună speranţă” pentru ,,a iniţia o mişcare contra Axei” şi că ,,o lovitură de stat ar trebui să fie obiectivul urmărit”. Britanicii doreau/sperau ca liderul naţional-ţărănist să organizeze şi să conducă acţiuni de sabotaj şi lupte de partizani după modelul iugoslav.
În martie 1942, manifestând reţinere faţă de tatonările făcute la Lisabona de Ion Pangal, Anthony Eden i-a comunicat lui I.M. Maiski, ambasadorul sovietic la Londra, că guvernul sovietic poate apela la serviciile guvernului britanic pentru ,,stabilirea de contacte cu unele elemente ale opoziţiei din România”, condusă de Iuliu Maniu, dar aceştia au făcut cunoscut (mai 1942, tot prin I.M. Maiski) că ,,nu intenţionează deocamdată să întreprindă nimic în acest sens”.
Între timp, apreciind că Marea Britanie va avea nevoie de ,,colaborarea rusească după război pentru a contrabalansa Germania”, Winston Churchill s-a pronunţat pentru acceptarea propunerii lui I.V. Stalin de recunoaştere a graniţelor vestice ale U.R.S.S. existente la 22 iunie 1941, precizând (la 7 martie 1942, într-un mesaj adresat lui F.D. Roosevelt): ,,Caracterul din ce în ce mai dur al războiului mă face să cred că nu trebuie interpretate principiile Cartei Atlanticului în maniera de a refuza Rusiei frontierele ce le avea în momentul izbucnirii agresiunii germane”.
După ce, la 12 martie 1942, premierul britanic l-a informat pe I.V. Stalin că încearcă să îl convingă pe F.D. Roosevelt să semneze ,,un acord cu privire la granițele U.R.S.S. după terminarea războiului”, lordul Edward Halifax, ambasadorul britanic la Washington, avea să declare lui Sumner Welles că Marea Britanie va recunoaşte apartenenţa la U.R.S.S. a Statelor Baltice şi a teritoriilor anexate de sovietici de la Finlanda şi România.
Despre aceste înţelelegeri erau informate şi autorităţile de la Bucureşti, la 8 noiembrie 1942, Victor Cădere, ministrul român la Lisabona, constatând că din ,,diversele manifestaţii ce au avut loc la Londra” rezultă că ,,Naţiunile Unite recunosc «drepturile URSS» asupra statelor balte şi se abandonează – dar mai mult teoretic – România, Bulgaria zonei de influenţă sovietică. Nimic precis în chestiunea Poloniei”.
În acest timp, Iuliu Maniu a trimis britanicilor (din martie 1942) – aşa cum îi comunica Archibald Clark Kerr lui V.M. Molotov, la 9 martie 1943 – mai multe mesaje prin care făcea cunoscut că era pregătit să părăsească România pentru a face planuri cu guvernul britanic, cerea să se recunoască un guvern românesc liber, pe care intenţiona să-l constituie, care să fie recunoscut ca organ reprezentativ la conferinţa de pace şi că dorea, împreună cu Dinu Brătianu, să-şi delege reprezentanţi la Londra pentru negocieri cu reprezentanţii aliaţilor, programul celor doi lideri politici români prevăzând organizarea unei mişcări româneşti (la Londra) şi a unor grupe militare (în România), precum şi acordarea de către aliaţi de ajutor militar României.
Prudent, totuşi, liderul naţional-ţărănist a transmis către S.O.E. (septembrie 1942) un mesaj prin care atenţiona că ,,atâta vreme cât nu cunoaştem în mod pozitiv dacă naţiunile aliate sunt dispuse să respingă ideea unei invazii ruseşti în România după prăbuşirea frontului german… este practic imposibil pentru opoziţie să se manifeste contra Axei şi să organizeze orice acţiune cu efect concret”. (SOE nu a a informat Moscova despre acest lucru).
Prin diferite canale de comunicare (Legaţiile elveţiană şi turcă de la Bucureşti), Iuliu Maniu îşi mai făcuse cunoscute dezideratele privind problema Basarabiei, a nordului Bucovinei şi Ardealului, în sensul că acestea erau teritorii româneşti şi trebuia să revină României.
La sfârşitul anului 1942, liderul naţional-ţărănist a cerut o operaţiune aeropurtată aliată în România, dar fără participare sovietică, dar Foreign Office-ul nu a dorit să se implice fără asentimentul sovieticilor.
În ceea ce-i priveşte pe americani, aceştia au luat doar la cunoştinţă de conţinutul mesajelor românilor dar nu s-au implicat în 1942, chiar dacă la 18 mai, un ,,înalt funcţionar” din Departamentul de Stat al S.U.A., l-a rugat pe Brutus Coste, să transmită la Bucureşti următorul mesaj (transmis de Victor Cădere de la Legaţia din Lisabona, la 22 iunie 1942):
,,1. Statele Unite doresc să restabilească la sfârşitul războiului – pe care sunt decise a-l câştiga – o Românie viabilă şi puternică.
2. Realizarea acestei dorinţe va atârna în bună parte de puterea proprie pe care România o va avea în faza de deznodământ a războiului. Dacă România nu duce o politică tenace de conservare a forţelor sale armate, însăşi existenţa statului român ar putea fi pusă în mare primejdie în intervalul dintre sfârşitul războiului şi stabilirea definitivă a condiţiilor de pace.
3. Statele Unite nu sunt dispuse să ia niciun angajament, în ce priveşte graniţele viitoare ale Europei. Singura asigurare pozitivă pe care Statele Unite o pot face României în acest moment este ca în chestiunea Transilvaniei se va găsi o soluţie dreaptă.
4. Statele Unite sunt convinse că războiul se va termina în Europa mult mai devreme decât se crede îndeobşte”.
Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu
