EDITORIAL: Voievodul Radu Șerban, vrednic urmaș al domnitorului primei Uniri

2. Invazia tătară și victoria de la Ogretin 23-24 septembrie 1602

În a doua jumătate a lunii august 1602, Radu Șerban participă în cadrul alianței militare cu Imperiul Habsburgic, la acțiuni militare la sud-vest de Dunăre, vizând poziția de importanță strategică a Porții, cetatea Belgradului. timp în care marele vizir, în fruntea unei importante forțe își propusese să cucerească Alba-Iulia.
Concepția luptei aliaților, în situația nou creată a fost să fie fracționate forțele inamice, prin atacuri din flanc și spate, corpul de oaste imperial din Transilvania urmând să dezvolte ofensiva pe direcția Lipova-Timișoara, iar
trupele lui Radu Șerban, să atace obiectivele otomane de peste Dunăre cu obiectivul central Belgradul, considerat în acel timp ,,Cheia Europei Centrale”.
Printr-o acțiune energică trupele lui Radu Șerban au zdrobit forțele de pe direcția sa de atac, ajungând în scurt timp la suburbiile orașului, pașa de la Belgrad cerând urgent ajutor marelui vizir prin trimiterea a 12.000 de ostași.
Situația s-a complicat însă, repetându-se scenariul cunoscut în istorie, în sensul că marele vizir Hassan-Pașa a apelat la Hanatul Crimeii, pentru ca tătarii să intervină în Țara Românească pentru a-l înlătura pe Radu Șerban.
Planul otomano-tătar era ca Țara Românească să fie cucerită și să fie instalat un nou domn, Simion Movilă. Ulterior forțele tătare, care la acea vreme nu erau angajate în lupte, trebuiau să intre în teatrul de operațiuni militare alături de otomani spre centrul Europei.
În noua situație creată Radu Șerban a conceput un plan pentru intrarea în contact cu forțelor inamice de invazie încă de la hotarele țării, în vederea întârzierii înaintării acestora, hărțuirii și fragmentării lor, urmând ca bătălia decisivă să se dea la locul și momentul stabilit.
La 20 august 1602, forțele tătare, împreună cu trupele care-l însoțeau pe Simion Movilă, au fost întâmpinate de un detașament înaintat muntean format din ,, patru mii de călăreți aleși din cei mai buni”cu misiuni de contact, hărțuire, încetinire a marșului acestora și producere de pierderi. Concomitent domnitorul muntean a cerut sprijin militar transilvănean, organizând un alt detașament de avangardă de cavalerie care s-a poziționat într-o tabără fortificată la sud de Buzău din care a făcut incursiuni în teritoriul inamic, provocându-i pierderi și culegând date despre valoarea și intențiile acestuia.
La 18 septembrie 1602, primul corp de oaste cu aproximativ 20.000 de oameni împreună cu trupele lui Ieremia Movilă, a intrat în Țara Românească pe la Focșani, înfrângând rezistența detașamentului de avangardă muntean. Un al doilea corp de oaste tătărască, aproximativ de aceiași valoare se deplasa în eșalonul doi, la o distanță de o etapă de marș. Pe baza datelor obținute despre inamic, Radu Șerban a hotărât să organizeze în întâmpinarea acestuia o tabără întărită între văile râurilor Teleajen și Drajna la nord de localitatea Vălenii de Munte și la sud-vest de localitatea Ogretin.
Oastea lui Radu Șerban, inferioară celei tătărăști, însuma aproximativ 20.000 de oșteni (8.000 infanteriști, 6.000 cavaleriști și 5.500 călări sau pedeștri trimiși de Basta). Tabăra era puternic întărită în față prin șanțuri, completate acolo unde terenul era stâncos cu care legate între ele ce închideau valea unde era oastea condusă de domn. Piesele de artilerie erau așezate pe o mică înălțime în aripa stângă a dispozitivului de apărare, în eșalonul doi constituindu-se rezerva formată din 4.000 de transilvăneni conduși de tânărul prinț Marcu Cercel, fiul lui Petru Cercel. La flancuri pe coline , în crânguri erau postați 2.000 de arcași.

În prima zi un detașament de călăreți munteni a atacat primele cete de tătari iviți dinspre Teleajen, realizând astfel surprinderea și continuând cu hărțuiri pe diferite poziții și direcții, înaintea șanțurilor de apărare. În acest moment s-a derulat celebra luptă dintre Stroe Buzescu și unul din mârzaci, cumnat al hanului tătar sub privirile celor două oști aflate față în față.A urmat uciderea mârzacului, lucru ce a dus la scăderea moralului oastei tătărăști. Spre seară călăreții tătari au încercat repetat să străpungă apărarea munteană dar fără rezultate notabile.
În ziua a doua tătarii au reînceput atacuri cu scopul de a scoate trupele muntene din întăriri, o veche strategie tătărască, cu false replieri dar fără succes. Spre finalul zilei hanul a ordonat retragerea în grabă spre Silistra. Pierderile tătarilor s-au ridicat la 4.000-5.000 de oameni, iar la oastea munteană s-au înregistrat 300-500 de morți și 1.000 de răniți.
În concluzie, în bătălia de la Ogretin Radu Șerban n-a folosit sistemul de apărare circular, care ar fi putut să se constituie într-o capcană pentru apărători, a executat cu pricepere lucrări de amenajare a terenului pentru luptă în fața apărării, folosind caracteristicile terenului, a dispus ingenios forțe în adâncime cu care a executat atacuri energice derutând călăreții tătari, realizând o victorie însemnată cu pierderi puține. Peste ani cronicarul Miron Costin avea să scrie admirativ despre ,,acel vestit Șerban voievod, care s-a luptat de multe ori cu turcii și a biruit pe hanul Crimeii”.
Meritoriu este faptul că domnul a conceput respingerea invaziei forțelor tătare și moldovene, prin angajarea dușmanului încă de la graniță prin detașamente mobile de hărțuire, provocându-i pierderi și atrăgându-l la locul ales pentru bătălia decisivă. Știind că oastea dușmană, predominând de cavalerie, foarte mobilă, a evitat o luptă pe câmp deschis. Luând în calcul și raportul de forțe nefavorabil oastei sale, căutând să evite pierderile ulterioare a luat decizia de a nu trece imediat la urmărirea inamicului în retragere către Dunăre. Scopul propus fusese atins, forțele de ocupație și pradă au fost nevoite să se retragă de pe teritoriul Țării Românești.
În anii următori au urmat un șir întreg de lupte conduse de Radu Șerban pentru distrugerea fortificațiilor otomane de pe malul Dunării de la Brăila până la Turnu-Severin, lichidând raialele turcești, curățind și nordul Dobrogei de prezența militară otomano-tătară, în Transilvania pentru înlăturarea lui Moise Szekely, principe care fusese instalat la Alba-Iulia de otomani. În vara anului 1604 a fost nevoit să lupte cu o armată otomano-tătară care invadase Oltenia, cucerind ulterior cetatea Turnu și continuând urmărirea inamicului peste Dunăre până la cetatea Șiștov.
Urmare a eforturilor sale diplomatice a pus bazele unui sistem de alianțe între cele trei țări române, cu Transilvania în anii 1605, 1607 și 1608 și cu Moldova în anii 1607 și 1608. Echilibrul bazat pe acțiunea politico-militară a țărilor române a fost însă rupt de ambițiile de dominație ale lui Gabriel Bathory.
Ultima bătălie la care a participat a fost cea de nord-vest Brașov la 10 iulie 1611 împotriva lui Gabriel Bathory, în timp ce în țară forțe otomano-tătare l-au instalat la Târgoviște pe Radu Mihnea. Refugiat în Moldova se luptă cu un corp de oaste tătar la Lunca Mare (Bacău) , la începutul lunii octombrie. După aceasta, trecînd prin Suceava, domnitorul Radu Șerban s-a îndreptat prin Polonia spre Viena. Aici viteazul domn s-a stins din viață în martie 1620, departe de țară. Osemintele sale și ale ginerelui său Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, au fost aduse în patrie în anul 1640 de către fiica sa Ancuța (fosta soție a lui Nicolae Pătrașcu) la ctitoria sa de la Comana.
Radu Șerban a fost un adevărat domn de stirpe basarabă, chiar și în pribegie. Astfel la Viena era însoțit de mari boieri ,,oameni de încredere” cu înalte demnități ca: mare vistier, mare logofăt, mare vornic, mare sluger, mare pitar, personaje cu care și-a continuat legăturile, fiind soli la diferite cancelarii europene. Domnia lui Radu Șerban, a fost ca o salvare a țării și ca o moștenire sacră a lui Mihai Viteazul. Aceasta a fost marcată profund de personalitatea domnitorului. S-a dovedit încă o dată că românii au capacitatea militară, de a avea un rol important în lupta antiotomană, că sunt de fapt avangarda lumii creștine europene.(4)
…………………………………………………………………………………………………………………Note:
1.Ciro Spontoni, Historia della Transilvania, pg.188-189
2.M. Weiss Liber annalium, in Quellen,vol.V, Bra;ov, 1909
3.Istoria militară a poporului român vol.III, Ed. Militară București 1987,pg.228-236
4.Gabriela Nițulescu, Basarabii de Târgoviște, Ed.a II-a revăzută și adăugită, Ed.Bibliotheca, Târgoviște, pg. 233-234