Iuliu Maniu sondează poziţia Moscovei prin Edward Beneš. Sovieticii acceptă, în principiu, ideea unei discuţii cu ,,opoziţia română”, dar refuză să abordeze problema frontierei comune.
Anthony Eden: ,,Politica noastră faţă de România este subordonată relaţiilor noastre cu Uniunea Sovietică”.
Harry Hopkins: ,,Preşedintele şi Eden au fost de acord că Rusia trebuie să deţină Basarabia întrucât ea a fost teritoriu rus cea mai mare perioadă din istoria ei”1.
La începutul anului 1943, Iuliu Maniu a trimis (2 ianuarie) un mesaj lui Edward Beneš, şeful guvernului cehoslovac din exil, prin care i-a solicitat să susţină interesele României, în discuţiile pe care acesta le avea cu sovieticii, şi să determine condiţii acceptabile de armistiţiu.
Răspunsul Moscovei a sosit în aceeaşi lună, la 29 ianuarie 1943, Edward Beneš comunicând că I.V. Stalin şi V.M. Molotov erau de acord să trateze cu opoziţia română aspecte ale unui eventual armistiţiu, dar că refuzau să discute problema frontierei comune, considerând valabilă pe cea din iunie 1940.
În urma insistenţelor lui Archibald Clark Kerr (martie 1943) de a afla dacă ,,în opinia guvernului sovietic, există vreo bază pe care fie el, fie autorităţile britanice să colaboreze cu domnul Maniu în slujba cauzei”, I.V. Stalin a acceptat ideea că în condiţiile unor succese militare pe front influenţa grupării Maniu ,,ar putea creşte” şi că ar trebui menţinut contactul cu Iuliu Maniu, ca ,,singura forţă de opoziţie, mai mult sau mai puţin serioasă din România”, apreciindu-se în cursul tratativelor dacă ar fi posibil să se găsească ,,o bază pentru colaborarea” între domnul Maniu şi reprezentanţii aliaţilor2. În baza acestui acord aveau să fie trimise în România misiunile ,,Ranji” şi ,,Autonomus”.
Tot la începutul anului, Edgar Auşnit, om de afaceri român, a contactat (ianuarie) la New York pe Bernard Yarrov, specialistul pentru Balcani al Office of Strategic Services (O.S.S.) încercând să pună membrii anturajului lui Ion Antonescu în legătură cu americanii.
În luna următoare, la Berna, Max Auşnit l-a contactat pe Allen Dulles, care dirija operaţiunile O.S.S., spunându-i că Antonescu dorea asigurarea frontierelor antebelice ale României. Nedorind să se implice şi să nu supere Moscova americani abandonează discuţiile cu fraţii Auşnit.
La rându-i, Mihai Antonescu a căzut de acord (februarie 1943) cu Andreea Cassulo, nunţiul apostlic la Bucureşti, că ,,o pace separată între puterile occidentale şi Germania este extrem de necesară”3, ministrul român de Externe informându-l pe Joachim von Ribbentrop (printr-un Memoriu înaintat prin Manfred von Killinger) despre contactele din Spania, Portugalia şi Turcia, solicitând permisiunea să trateze cu anglo-americanii4.
În aceeaşi perioadă, în cadrul întâlnirilor de la Washington, preşedintele F.D. Roosevelt (şi colaboratorii acestuia), Anthony Eden, ministrul britanic de Externe, şi M.M. Litvinov, ambasadorul sovietic în S.U.A., au discutat (între 12 şi 30 martie 1943) aspecte ale situaţiei internaţionale, dar şi importante probleme teritoriale postbelice, apreciindu-se că Basarabia urma să fie redată Uniunii Sovietice, Harry Hopkins, consilier special al preşedintelui F.D. Roosevelt consemnând: ,,Preşedintele şi Eden au fost de acord că Rusia trebuie să deţină Basarabia întrucât ea a fost teritoriu rus cea mai mare perioadă din istoria ei”5.
Washingtonul era informat (la 21 martie), de Carlton J.H. Hayes, ambasadorul S.U.A. la Madrid, că Nicolae Gr. Dimitrescu, ministrul plenipotenţiar român, a cerut ambasadorilor argentinian şi portughez ,,să servească drept intermediari pentru a comunica dorinţa României de a face pace cu Naţiunile Unite în cel mai scurt timp posibil”6.
O informaţie asemănătoare a sosit în Capitala S.U.A. la 30 martie de la ambasadorul de la Ankara, Laurence A. Steinhardt, care făcea cunoscut că ministrul turc al Afacerilor Externe, Numan Rifaat Menemencioglu, i-a comunicat că ,,a primit informaţii de la câţiva reprezentanţi diplomatici turci că românii sunt dornici să iasă din actuala lor situaţie…, dar că nu era clar dacă acesta era sau nu rezultatul unei instigări germane”7.
Conform cunoscutei decizii britanice, exprimată concis de Anthony Eden în aceeaşi lună martie 1943 (,,Politica noastră faţă de România este subordonată relaţiilor noastre cu Uniunea Sovietică şi nu suntem abilitaţi… să acceptăm sau întreprindem vreo acţiune decât având întreaga cunoştinţă şi consimţământul sovietic”8), Serviciile britanice de la Istanbul au comunicat lui Iuliu Maniu că guvernele englez și american erau hotărâte, în principiu, să sprijine o acțiune a ,,mișcării libere românești, în condițiile în care se vor conveni”, dar că ,,nu-și pot lua nicio obligație specială înainte de a se stabili o înțelegere în privinţa României cu guvernul sovietic”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu