Preferând să discute cu anglo-americanii, Mihai Antonescu a transmis (21 decembrie 1943, prin Scarlat Grigoriu şi Camil Demetrescu) ambasadorului american Carlton J.H. Hayes la Madrid:
,,1. Guvernul român acceptă, în principiu, să trateze pe baza formulei «predare fără condiţiuni».
2. Un document scris în acest sens va fi remis şi negocieri militare vor fi duse însă numai în momentul în care s-ar realiza una din următoarele două condiţiuni:
a) o debarcare anglo-saxonă serioasă în Balcani, mergând în direcţia României.
b) Intrarea hotărâtă a Turciei alături de aliaţi.
3. Guvernul român vrea deci să fie asigurat de participarea efectivă a trupelor anglo-saxone în evenimetele militare care ar privi teritoriul nostru.
4. Guvernul român doreşte să se asigure o discreţie totală chiar faţă de ruşi”.
După ce a luat act de comunicările românilor, ambasadorul american a întrebat ,,Ce garanţie ar avea Statele Unite că în clipa în care s-ar realiza una din cele două condiţiuni (debarcarea în Balcani, pe direcţia Românei, şi intrarea Turciei în război), guvernul român va pune în practică acceptarea de principiu comunicată acum?”.
Camil Demetrescu a răspuns că ,,problema s-ar putea rezolva prin intermediul guvernului turc, căruia i-am putea remite documentul scris, cu rugămintea să-l păstreze în secret şi să-l înmâneze guvernului american numai în momentul împlinirii uneia din cele două condiţiuni”.
Carlton J.H. Hayes ,,s-a arăta foarte interesat” de această soluţie, precizând că o consideră ,,satisfăcătoare”.
În legătură cu prezenţa trupelor anglo-americane pe teritoriul românesc a spus că înţelege interesul românilor de ,,a avea la momentul oportun colaborarea trupelor anglo-americane” şi a precizat că ,,Statele Unite nu sunt de loc dispuse să împingă România la o sinucidere”, în ce priveşte viitorul fiind convins că ,,pacea va aduce cu sine instalarea unui regim de securitate colectivă, în care Statele Unite vor fi direct interesate”.
La aceasta, Camil Demetrescu a adăugat, ,,cu titlu absolut personal”, că s-ar putea realiza şi o colaborare politică viitoare între România şi puterile anglo-saxone.
Referitor la ,,discreţia” dorită de români faţă de sovietici, Carlton J.H. Hayes a spus că ,,trebuie să înţelegem că Statele Unite sunt hotărâte să respecte o colaborare onestă cu aliaţii săi, atât în timpul războiului, cât şi după terminarea lui şi că guvernul american va evita orice gest care ar putea lăsa Rusiei impresia că este păcălită de Statele Unite”.
La replica lui Scarlat Grigoriu că ,,nu suntem atât de siguri că Rusia nutreşte sentimente similare faţă de Statele Unite sau oricare alt aliat al său”, ambasadorul american a răspuns că are încredere în acordurile de la Moscova şi Teheran.
În finalul discuţiei, a dat asigurări că ,,va informa imediat Washingtonul şi că spera să aibă un răspuns în «şapte-opt zile, adică după ce preşedintele Roosevelt va fi avut timpul să se sfătuiască cu dl. Hull, cu amiralul Leahy, cu generalul Marshall şi cu doi sau trei înalţi comandanţi americani»”.
În final, Scarlat Grigoriu avea să informeze Bucureştii (7 ianuarie 1944) că americanii considerau demersul lui Mihai Antonescu era ,,fără folos şi… dilatoriu”, şi că apreciau că se impunea înaintarea unui ,,document scris” şi trecerea la ,,negocieri de specialitate practice”.
În aceeaşi perioadă, Mihai Antonescu a comunicat (27 decembrie 1943) ambasadorului britanic la Lisabona, Henry L. Hopkinson (pe filiera Camil Demetrescu, Victor Cădere, Ion Pangal) că acceptă principiului capitulării necondiţionate a României, că în cazul pătrunderii trupelor aliate în Balcani forţele armate române nu li se vor opune, dar că dorea să ştie care urma să fie frontiera României şi dacă această problemă s-a discutat a Teheran.
În conformitate cu poziţia stabilită de Londra, ambasadorul britanic a atras atenţia că ,,încercând să discute condiţiile, românii nu ţin seama de fapte”, că ,,ceea ce se dorea era trimiterea unui reprezentant împuternicit să semneze un document de capitulare necondiţionată faţă de cele trei puteri aliate importante”, că ,,fiecare nouă amânare făcea situaţia României şi mai puţin de invidiat”.
Informat, guvernul britanic a cerut să i se comunice lui Ion Pangal că ,,orice nouă comunicare despre România trebuie făcută de ministrul român.
Ca de obicei, britanicii vor informa (31 decembrie) pe sovietici despre demersul lui Mihai Antonescu.
Concomitent, pentru a nu apărea neînţeleleri între diplomatia şi serviciile de informaţii britanice, Sir Alexander Cadogan, subsecretar de stat permanent la Foreign Office, a transmis (31 decembrie 1943) lui Sir Charles Hambro, şeful SOE, poziţia diplomaţiei britanice faţă de România: ,,Avantajele pe termen scurt ale cooperării cu Maniu (adică sabotaje, perturbarea activităţilor militare) sunt prea mici şi ridică prea multe probleme pentru a justifica dezavantajele pe termen lung ale unui angajament aprioric în privinţa viitorului politic şi teritorial al României. Din mesajul lui reiese limpede că Maniu este interesat în primul rând nu de punerea la punct imediată a unor planuri pentru sabotaje şi revoltă, ci în formularea unei politici privind viitorul României şi salvgardarea poziţiei ei cât mai mult la un eventual acord de pace… Este evident că el este mai dornic să ne convingă să garantăm frontierele României contra atât a Ungariei, cât şi a Uniunii Sovietice, mai ales faţă de cea din urmă… Dacă ridicăm din nou problema cu Guvernul sovietic şi avansăm propuneri limpezi pentru viitorul angajament teritorial în privinţa Guvernului României, aşa cum doreşte Maniu, facem o deschidere pentru care nu se prevede finalul. Odată pornite, aceste discuţii nu vor putea fi limitate doar la România, ci se vor extinde şi în privinţa viitoarelor înţelegeri postbelice pentru Balcani şi Europa Centrală. Când va sosi momentul să discutăm aceste probleme cu Guvernul sovietic vor fi destule greutăţi, dincolo de cele legate de România, şi va fi chiar posibil ca, pentru a obţine ceea ce dorim în alte privinţe, să acceptăm pretenţiile Guvernului sovietic de a dispune de România după cum doreşte, iar pentru a salva restul Balcanilor, am putea fi chiar obligaţi să aruncăm România lupilor”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu