Drumul Petrolierului București spre Havana

În toamna anului 1962, în toiul crizei rachetelor din Cuba, Statele Unite au instituit o blocadă în jurul Cubei pentru a împiedica aprovizionarea acestei și a o slăbi în acest fel. Tocmai atunci înainta spre Cuba un vas sovietic, Petrolierul București, despre care s-a crezut pentru un timp că nu va opri în fața blocadei americane, că va înainta și astfel, americanii deschizând focul asupra sovieticilor, un al treilea război mondial ar fi putut izbucni – unul nuclear, având în vedere circumstanțele. Petrolierul București a oprit însă.

Oprirea aceasta a fost simbolică pentru cubanezi deși semnificația sa a reieșit mult mai târziu. Uniunea Sovietică nu avea de gând să înceapă un război pentru apărarea Cubei. După ce instalase rampele de lansare a rachetelor nucleare în Cuba, lucru despre care Fidel Castro credea că-l va apăra de o agresiune americană, N.S. Hrușciov, liderul sovietic, s-a înțeles cu președintele american J.F. Kennedy în privința retragerii acestor arme, fără ca Fidel Castro să fi fost consultat sau înștiințat. Aceasta a fost, din punctul de vedere al cubanezilor, o mare trădare.

Fidel Castro îi povestea despre aceasta lui Nicolae Ceaușescu, însă cu o anumită rezervă dincolo de care nu putea însă să ascundă amărăciunea: „Cu Uniunea Sovietică relațiile au fost optime. Ele au crescut foarte mult până la criza din octombrie. Criza din octombrie a marcat un punct în care relațiile noastre s-au încordat. Această situație a durat o perioadă de timp. Unele probleme au început să se îmbunătățească. (…) Uneori, poate că noi am privit unele lucruri cu un mare grad de idealizare. Am idealizat totul și după aceea realitatea a demonstrat că există o distanță între dorință și realitate.”
Castro își mai amintea despre greutățile primilor ani de după revoluție când americanii nu mai voiau să le cumpere zahărul, singura lor marfă de export, și nici să le mai vândă petrol fără de care mașinile lor agricole nu mai mergeau. Atunci s-au găsit țări precum Uniunea Sovietică sau Cehoslovacia care să le cumpere zahărul și să le trimită petrol însă au făcut aceasta pentru un timp, apoi n-au mai făcut-o. Amenințați cu intervenția americană, cubanezii descopereau că nu aveau în țară arme mai deloc și toți furnizorii tradiționali refuzau să le vândă. Nici măcar Iugoslavia socialistă, povestea Fidel Castro, n-a vrut să le vândă arme, ca să nu-și strice relațiile cu americanii, așa că iluziile lor privind colaborarea cu țările socialiste s-au spulberat repede. În primele luni după preluarea puterii, mai spunea el, se gândeau chiar să accepte invazia americană ca pe un dat inevitabil și să continue rezistența sub forma războiului de gherilă, de aceea pentru ei era o minune că acest lucru nu se întâmplase.

Piero Gleijeses scria că Fidel Castro vedea Uniunea Sovietică drept „dogmatică și oportunistă, zgârcită în ajutorul pe care îl acorda guvernelor Lumii a Treia și mișcărilor de eliberare națională și mult prea dornică să ajungă la înțelegeri cu Statele Unite.” Aceste experiențe explică poate și rezerva pe care cubanezii păreau să o manifeste față de România iar faptul că aceasta din urmă avea la rândul său neînțelegeri cu Moscova nu părea să fie suficient de convingător. Cuba nu a avut relații excepționale nici cu China sau cu Iugoslavia pentru că, în general, avea tendința de a judeca țările socialiste în funcție de deschiderea acestora față de Lumea a Treia și de amploarea ajutorului acordat acesteia.

După părerea lui Ceaușescu…

Nicolae Ceaușescu nu împărtășea însă scepticismul lui Fidel Castro și nici nu manifesta aceeași rezervă în problema colaborării. Liderul cubanez se plângea de faptul că nu putea să dezvolte țara în condițiile specifice în care se găsea aceasta: „Noi nu putem să îmbunătățim spectaculos ramura noastră petrochimică. Nu putem realiza o industrializare așa de mare ca dumneavoastră. De asemenea, nu putem atinge obiectivele dumneavoastră în ce privește electronica și automatizarea. Noi înfruntăm încă multe greutăți cu irigațiile, cu producția de trestie de zahăr și desfășurăm o intensă muncă politică.” Fidel Castro susținea că principalele cauze țin de opoziția Statelor Unite: din această cauză Cuba nu putea obține credite cu care să investească în industrie, din această cauză Cuba n-ar fi putut să-și vândă producția industrială nici dacă ar fi obținut-o iar distanțele prea mari făceau practic imposibilă găsirea unor parteneri economici alternativi. Ceaușescu părea să se gândească la soluții însă: „sigur că asupra acestor probleme vom mai discuta însă, ținând seama de faptul că dețineți anumite bogății naționale, cred că Cuba poate constitui un exemplu pentru America Latină într-o industrializare rapidă și în cursul discuțiilor noastre o să ajungem la unele concluzii să cooperăm în unele domenii.”

Fidel Castro respingea însă această posibilitate. el lua ca exemplu oțelurile speciale, foarte necesare economiei cubaneze dar a căror producție cerea o investiție prea mare pe care Cuba n-ar fi putut să o realizeze singură:

„Tov. N. Ceaușescu: (…) Putem să facem împreună o uzină de oțeluri speciale în Cuba. Poftim!

Tov. F. Castro: Această investiție este mare și este o tehnologie complexă. Se poate face cu eforturile mai multora.

Tov. N. Ceaușescu: De ce? Până să se înțeleagă 10 inși e mai greu. Doi-trei se pot înțelege mai ușor. Să facem un colectiv să cerceteze.”

(…)

„Tov. F. Castro: Noi suntem resemnați că nu vom fi bogați pentru un număr de ani.”

Tov. N. Ceaușescu: Nu este bine.”

Schimburile comerciale româno-cubaneze au continuat să fluctueze în următorii ani în primul rând din cauza incapacității economiei cubaneze de a face față ritmului schimburilor și de a oferi mijloace de plată. Cuba a importat din România tractoare, utilaje, instalații pentru foraj de țiței sau pentru producția cimentului dar nu putea oferi în schimb decât zahăr și melasă iar uneori cantități modeste de minereuri neferoase precum nichel sau cupru, transportul tuturor acestor mărfuri fiind foarte costisitor, de asemenea. În mai multe situații autoritățile cubaneze au fost nevoite să solicite reeșalonarea creditelor primite din partea României deoarece nu puteau suplimenta livrările de zahăr sau melasă. Relațiile româno-cubaneze au rămas totuși apropiate până în 1989 în ciuda faptului că posibilitățile de colaborare, atât economice, cât și politice, au rămas destul de modeste.

SURSE:

Piero Gleijeses, „The Cuban Revolution: The First Decade”, în Norman Naimark et al., op. cit., p. 368 
Stenograma convorbirilor oficiale Ceaușescu-Castro, mai 1972, f. 74
Notă cu privire la relațiile economice cu Republica Cuba, în ANR, fond CC al PCR, secția Relații Externe, dosar nr. 159/1973, ff. 11-12

Cezar Stanciu