În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Ziua tristă de toamnă îmi fusese anunțată de dimineață de un ostaș, care ca o vestală credincioasă venise să alimenteze focul sacru. O deasă ceață acoperise văzduhul, printre care abia se mai zăreau copacii, nedespărțiții noștri tovarăși, pleșuvi însă și dezbrăcați de farmecul verdeții. Acestea sunt zile moarte pentru noi. Zilele în care armele stau sprijinite pe parapetul tranșeelor, și-n care cu toții prin micile noastre locuințe, trăim cu amintirea timpurilor trecute. Ora 17, eram încă în ușa bordeiului, pierdut pe gânduri. Soarele vesel voind parcă să ne anunțe ceva îmbucurător. Mai în vale soldații, parte împrejurul focurilor își spuneau nevoile, parte ascultau cu sfințenie o doină cântată de un moldovean. Mă lăsasem și eu pradă planurilor unei dorite permisii, când duioasa doină mă chemă la realitate și parcă îmi zicea:

–Copile, nu te veseli la gândul unor mulțumiri trecătoare, în timp ce auzi plânsul unui popor. Într-adevăr, atâta pasiune, atâta durere pusese el în această doină, încât întreaga suflare amuțise. O oră aproape, numai acel plâns duios a vorbit și odată cu isprăvirea  lui s-a terminat și adunarea lor.

Focurile fiind lăsate în părăsire, pâlpâiau încet, aproape dându-și sufletul, în timp ce soldații cu capetele plecate își căutau câte ceva de lucru. Un zbârnâit îndelung al telefonului mă cheamă la datorie. Domnul colonel anunță să fie ordine, că peste o oră vom avea o vizită.

Cu mult calm, am primit ordinul, căci știam că nimic nu mai era de făcut. Toți erau la datorie, singura mulțumire a celor ce păzeam și asiguram liniștea țării. Plec la postul de comandă al Batalionului, care era la vreo 50 de metri mai la vale de bordeiul meu, unde de-abia ajung, și văd deodată pe bravul nostru comandant al regimentului, pe figura căruia se putea citi aceeași mulțumire, ca întotdeauna, când avea ocazia să arate celor mai mari, jertfa și munca celor de sub comanda lui.

– Vine Maiestatea Sa Regina !, au fost cuvintele domnului colonel, cuvinte care s-au transmis ca un curent electric în întreg sectorul. Vine buna noastră mamă, care a alinat durerile a zeci de mii de ostași răniți, vine să aline rănile sufletești a celor depărtați de toți ai lor. Iat-o! Și deodată Regina Maria coborând cu anevoie tranșeele lunecoase din cauza ceții, urmată de domnul general Arthur Văitoianu, comandantul Corpului IV Armată, domnul colonel Baliff, adjutant regal și domnul colonel Alexandru Rujinschi, șef de Stat Major al Diviziei a 7-a. Încep prezentările și raportul în care timp, Regina într-o ținută maiestuoasă asculta cu atenție, îndatoririle fiecăruia. Deși obosită, a voit ca imediat să viziteze câteva bordeie ale ofițerilor și trupei, în care moment a fost întâmpinată de domnul general Văitoianu, cu vorbele:

– Mai odihniți-vă nițel și nu mai mergeți așa de repede!

Cu o durere izbitoare, Regina Maria a răspuns :

– Nu pot, căci mi se pare că niciodată nu am destul timp în viață!

Se citea pe fața ei, că era pe deplin nemulțumită, că neîntrerupta muncă pe care o depunea, nu mai era încă suficientă să-și poată zilnic îmbrățișa și alina întregul Ei popor. A intrat în bordeiele ofițerilor  companiei de rezervă. Bordeiele mici, simple, dar prietenoase. O schimbase. Nu mai avea aceeași figură Maiestuoasă, se coborâse parcă în inima noastră viața, unde se simțea destul de mulțumită, găsind o atmosferă sinceră și curată. A trecut apoi prin toate bordeiele trupei, unde soldații într-un glas și animați de aceiași dragoste și venerație strigau cu toții :

– Să trăiești, Maiestate!

Cu o voce blândă și prietenoasă le răspundea și apoi îi întreba, dacă sunt mulțumiți cu această viață, dacă au tot ce le trebuie, dacă sunt bine tratați de Ofițeri, dacă mâncarea este bună, ba chiar a și cerut de la un soldat gamela cu mâncare și a gustat din ea. Împărțind țigări tuturora și urându-le sănătate, Regina Maria s-a îndreptat apoi spre un șanț de comunicație, spre primele tranșee la care a ajuns curând, fiind cât se poate de aproape. Domnea o liniște profundă, doar câte un vaiet slab al unui pom, sub presiunea unui topor activ, sau câte un pic-pac nemțesc, anunța încă prezența lor. Aci, cu un aer serios de comandant, cerceta, se interesa și controla cele mai mici amănunte. Întreba pe fiecare observator ce consemn are, îl mângâia, îi dădea țigări și își continua inspecția. A intrat apoi în câteva posturi înainte de ascultare, care erau la maximum 40 de metri de posturile înaintate ale germanilor.

– Aci suntem la cel mai înaintat post, la maximum 40 de metri de nemți, a adăugat domnul colonel. Auzind aceasta, Maiestatea Sa Regina se întoarce și întreabă cu un vădit sentiment de curiozitate:

– Atunci, trebuie să-i auziți vorbind?

– Da, Maiestate! , a răspuns domnul colonel.

Regina noastră ne privește pe fiecare în parte cu un zâmbet întrebător, și zice:

–Cine vrea să vorbeasca?

Atunci, eu, care cunoșteam bine locul și fiindcă mai vorbisem în acest punct cu santinela dușmană, răspund și trec înainte, ridicându-mă pe șanț :

–Camarad!

–Was wollen sie!, răspunde santinela, căruia, cerându-i noutăți de pe frontul italian, răspunde că nu le-a primit încă și să vin deseară să mi le spună. Apoi, m-a rugat sa-i dau puțină pâine.

Curiozitatea Maiestății Sale a fost împlinită și veselă se reîntoarce prin șanțuri urmată de suita sa. Coborând în spatele frontului, se oprește la mormintele celor ce dorm somnul vitejilor, sub crucile mici de lemn și presară pe mormântul fiecăruia câteva flori. Apoi , a plecat lăsând în urmă o nespusă mulțumire în mica noastră familie.

Sunt mult cântate și adevărate jertfele pe care le faci, TU, scumpa noastră Regină, alinând durerile și ușurând nevoile celor din țară, dar cu mult mai mari și chiar incomparabile sunt și acelea pe care le faci pentru ușurarea și menținerea moralului, a acelora care de un an și trei luni neclintiți în Linia I, păzesc hotarele țării și primesc moartea cu fruntea senină. Nicio glorie nu ȚI se poate înălța! Ști însă și vei avea în veci dragostea și venerația unui întreg popor! Noaptea se lasă întunecoasă și mai tristă ca altă dată. Cu toții la posturile lor, sus capelele îndesate pe urechi, visează ca o zână.

Note din carnet, căpitan Mihail Răuță, azi, 23 octombrie 1917, Cireșoaia, Regimentul Bacău nr. 27 Infanterie

Surse:

-Arhivele Militare Române, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major

Prof.dr. Cornel Mărculescu