Am auzit aceasta poveste intr-o seară, acum, mai bine de 12 ani, când pentru mine vinul era ceva total necunoscut. De atunci am ascultat o multime de povesti despre vin.
Povești și „povești”!
O seară cu cativa prieteni, o ulcică de vin fiert. O strachină cu miez de nucă si o farfurie cu plăcintă de branză atunci scoasă din cuptor, se integrază perfect in decor. Cu vinul și plăcintele intre noi, depănăm povești de demult, din tinerețea noastră, a părinților și bunicilor noștri. Vinul este adus de unul din prieteni, vin de la via lui de la țară, făcut în gospodăria proprie. Fără pretenții, fără puncte Parker. Un vin nou, sprinten, căruia căldura focului, scorțișoara și mirodeniile ii dau farmec deosebit. (De ce să nu recunosc,, bucuria revederii si dragul amintirilor ii sporesc calitățile! Noroc cu mirodeniile și amintirile, că la vremea respectivă nu știam că vinul fiert…nu trebuie fiert!)
Fără să vrem, lunecăm spre timpuri de mult apuse, – nici noi nu mai suntem tineri – cand bunicii nostri nici nu visau ca vinul se poate face si altfel!
N-am avut, niciodată, nici măcar un petec de vie, nici in curte, nici pe balcon! Si ca mine sunt destui.
Asa că, orice poveste despre vin este mai mult decât binevenită!
Prietenii mei sunt de undeva de langa Slatina. Acolo, bunicii lor si cativa localnici purcedeau pe la sfârșit de galben septembrie să culeagă via. Veselia oamenilor si a ciorchinilor plini de boabe mustoase se impleteau cu aerul auriu, cu ultimele zile calde ale anului. Strugurii cădeau sub foarfeci și de aici le incepea drumul spre vin.
Prima si marea bucurie era cea a mustului scurs in jgheab, după ce boabele fusesera strivite de picioarele culegătorilor. O parte din must era oprit pentru bucuria pastramei de capră sau oaie. Restul era pus in butoaiele din lemn de stejar, mai mari sau mai mici. După cât știa fiecare ca are de cules. Se umplea butoiul ceva mai mult de trei sferturi,sa aibă loc vinul sa fiarbă. Se inchidea bine si printr-o gaura de 3-4 cm se introducea o tulpină de floarea soarelui. Tulpina era bine curatata in interior. Urma o intreaga instalatie făcută din alte tulpini de floarea soarelui, la fel pregatite. Instalația se termina undeva intr-un vas cu apa. Din acest moment incepea vinul sa fiarbă. Spuma adunată in vasul cu apă se strangea si, dupa ce era amestecată cu mălai, se formau turtițe care, puse la uscat,erau folosite mai tarziu in loc de drojdie la aluatul pâinii facute in casă. Neamestecată cu mălai, era folosită la acrirea ciorbelor.\
Dupa ce vinul nu mai bolborosea necăjit de intunericul butoiului, se considera ca poate fi inchis. Si gaura era acoperita cu un cep sau cana. In functie de pozitia butoiului. Ei bine, la butoi nu se mai umbla pâna primavara. Butoiul nu se misca. Vinul nu era „tras” in sticle. Cand aveau nevoie de el, scoteau numai necesarul meselor cu mancăruri grase, de iarna. Si toata iarna aveau vin.
Primavara, cand dădeau de boroghină( drojdie),adunată pe fundul butoiului, se ştia ca vinul s-a terminat si de acum incolo nu se mai poate bea. Butoaiele erau scoase la lumină, golite de boroghină si spălate. Prin gaura dopului se băga apă fierbinte si „lanțul” Adică, in butoi se introducea un lanț gros si greu, se agita butoiul si tot ce era pe interiorul lui se curăța. Se repeta operatia pana cand apa iesea curata ca lacrima.
Nu foloseau nici pucioasa nici alte ingrediente. Pur si simplu apa fierbinte si lanțul.
Pe urma butoiul era lasat la uscat si folosit anul urmator. Nu se acrea vinul ? Nu!
Dar se spune ca vinul, astfel pregatit, se acreste primăvara, cand infloreste vita de vie. Personal, nu stiu daca asa este sau, este o simpla poveste.
Dar este o poveste frumoasa, ascultata intr-o seara,acum, mai bine de 12 ani, când pentru mine vinul era ceva total necunoscut.
De atunci am ascultat o multime de povesti despre vin.
Povești și „povești”!
Şi am invațat! Şi mai invaț!
ADRIANA ALDEA
