You are currently viewing EDITORIAL: Din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XLIII) – Opinii ale vremii privind cauzele dezastrului de la Turtucaia (3)

EDITORIAL: Din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XLIII) – Opinii ale vremii privind cauzele dezastrului de la Turtucaia (3)

  • Post category:Editorial

În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Regimentul 36 Infanterie Vasile Lupu

În dimineața zilei de 24 august 1916, am ocupat șanțurile liniei a III-a. La ora 8.30, comandantul capului de pod ordonă ieșirea Regimentului 36 Infanterie din tranșee pentru a da un atac general contra inamicului care se așezase în centre. Trompeții sunau înaintarea prin hățiș. Eu îmi sfâșiasem pantalonii și bluza pștrunzând printre barăcile ghimpoase. Ajunsesem până la poalele dealului, unde se afla centrul 2, dar inamicul dotat cu mitraliere fără sfârșit ne seceră. Mulți soldați și camarazi de-ai mei rămăseseră morți, alții răniți, eu ca prin minune împreună cu 12 soldați am scăpat teafăr. Am ocupat un șanț și încep să trag, dar ce folos că nemții mă urmăreau cu focuri. Mă retrag. Ultimul meu caporal este rănit de un glonț dum-dum, de a fost luat la braț de soldați. Ne suirăm în deal, intrarăm într-un porumb. Deși morți de oboseală, tragem mereu, dar mitralierele ucigătoare ne urmăreau pas cu pas. Ajunși în fața bateriei de coastă ne așezarăm, iar într-un șanț se deschidea un foc viu în timp ce șrapnelele dușmane se spaărgeau lângă noi. În zadar așteptam ajutorul rușilor, el nu mai sosea și noi trebuia să ne sacrificăm până la ultimul pentru apărarea capului de pod de la Turtucaia. Tranșeele noastre sunt răscolite de bombele inamice. Nu degeaba stătea ancorat un zeppelin care ne urmărea toate mișcările. Afară de aceasta, două aeroplane inamice pluteau la o înălțime de 3000 de metri deasupra noastră, care după ce făcea recunoașteri, începea bombardamentul artileriei inamice.

Trupa noastră pironită în șanțuri, trage focuri repezi fără să se mai sfârșească, dar înaintarea sistematică de forțe inamice ne strânge ca într-un cerc. Atunci primim ordin de retragere. Ajunși în oraș se încinge o luptă disperată între armată și populația civilă din Turtucaia. Femeile și locuitorii ne împușcă soldații, ni-i taie cu topoarele, aruncă cu apă fiartă în ei. În port era o babilonie întreagă. Căruțe de aprovizionare răsturnate, cai șchiopi, chesoane rupte, un zgomot infernal. Soldații se reped și rup scânduri din magazii pentru a trece înot Dunărea, dar mulți ăși găsesc moartea în valurile zbuciumate ale acestui fluviu. În oraș, se ridică fanioane albe de predare, dar mitralierele dușmane toacă fără încetare, iar șrapnelele cădeau ca ploaia. Muzica regimentului cântă un imn religios. Zăpăcit, nu știam ce să fac, în momentele acelea de groază căutam și eu un mijloc de scăpare și nu departe observ drapelul Regimentului aruncat pe mal. Alăturea, dau de plutonierii Dănăilă și Sava, din regimentul meu, cărora le spun că trebuie să salvăm drapelul. Atunci, ne desbrăcarăm, legarăm cu sforile de la bocanci drapelul de un butuc și ne aruncarăm în Dunăre. Era ora 4.30 p.m. Încet, încet, ne lăsăm duși de curent, pe la mijloc mi se pun cârcei la mușchii picioarelor, dar fără să mai dau din picioare mă las plutind, iar într-un sfârșit, ajungem pe mal la Oltenița-port. Mă închin lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi că mi-a dat puterea să trec Dunărea înot, simțindu-mă fericit că am salvat drapelul regimentului.

Pe drum spre Oltenița-oraș, găsesc un soldat care mi-a dat o cămașă și ismene. Cât timp am înnotat în Dunăre, ne-a urmărit șrapnelele. De-abia ieșisem din oraș și depoul de petrol era în flăcări. Se înnoptase. Mă găseam spre Oltenița rurală. Arunc o privire spre Turtucaia. Ardea. Cu un automobil ne-am dus la Curcani și de aici la Budești. Dormim în stație și dimineața cu o mașină de drum de fier, venim în Gara de Nord. În dimineața zilei de 25 august 1916, am descins în sala de așteptare a gării, iar de aici am trimis drapelul la Arsenal din ordinul comenduirii. După amiază, m-am prezentat domnului colonel Boboc și domnului maior Sideri, cărora le-am povestit lupta noastră pentru apărarea Capului de Pod Turtucaia. Ajutorul a câtorva batalioane ne-a servit prea târziu , deoarece inamicul ne înconjurase Turtucaia din toate părțile, tăindu-ne retragerea spre Silistra.

N.B.  La 30 august 1916, sublocotenentul Dumitru Manu a fost propus pentru decorație

Sublocotenent Dumitru Manu, chemat temporar în activitate în Regimentul 36 Infanterie Vasile Lupu

 

Sursa:

Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu