Numele judeţului Dâmbovița este atestat pentru prima dată la 13 octombrie 1369, fiind menționat în Cronica lui Ioan de Târnave, ca urmare a bătăliei care a avut loc undeva pe cursul superior al Dâmboviței, când oastea maghiară este înfrântă într-un mod sângeros, inclusiv Nicolae Lackfi, voievodul Transilvaniei fiind ucis în această luptă, de către comitele Dragomir, pârcălabul cetății de Dâmbovița: „După ce ungurii, părăsind oastea, dădură dosul și o rupseră la fugă, ajungând prin locuri noroioase și mlăștinoase, mulți dintre ei fură uciși de români, numai câțiva au scăpat, cu mare primejdie pentru persoana lor și cu pagube în avut. Iar trupul voievodului Nicolae Lackfi, scoțându-l cu luptă grea din mâinile românilor, l-au dus în Ungaria, să-l înmormânteze la Strigonoiu, la mănăstirea Fecioarei Maria”.

Ulterior, numele județului este menționat ca unitate administrativ-teritorială în documente din anul 1453, dar acesta apare frecvent în actele oficiale începând cu anul 1512, când este menţionată moşia de la Drăgăneşti de lângă Târgovişte, sud[stvo] (judeţul) Dâmboviţa. Astfel, la 29 aprilie 1453, într-un document emis de cancelaria lui Vlad al II-lea, prin care se întărea mănăstirii Bolintinul mai multe sate, numele judeţului apărea asociat cu satul Dragomireşti: „1453(6961) aprilie 29. Hrisov lui Vlad marele voievod ce-l dă mănăstirii din Pădurea cea Mare Bolintin, ca să-i fie Satul Bolintinul şi moara, care au compărat-o Pavel de la Stoica la Neajlov şi cu loc de fân. Şi via se la Răzvad care a închiriat-o Pilea logofătu şi altă vie de la Aninoasa. Şi-au cumpărat domnia mea jumătate din Bucşani şi am închinat-o mânăstirii. Şi încă au închinat Stoica şi Dan şi Pătru, Dragomireşti de la Dâmboviţa şi 4 sălaşe de ţigani şi Bucşani la Argeş i pocii”.

La 4 iunie 1512 (7020), domnitorul Neagoe Basarab a emis un hrisov prin care întăreşte lui Calotă mare vornic, jumătate din satul Drăgăneşti de lângă Târgovişte sud Dâmboviţa: „Cinstitului boierului din casa domnii mele jupanului Calotă vel dvornic şi jupânesii lui Neacşii, fata Vladului voevod şi cu feciorii lor şi cu fetele lor, anume Stanca şi Caplea ca să le fie lor Drăgăneştii de lângă Târgovişte jumătate, pentru că au dat Vlad voevodu fii-sii, jupânesii Neacşii, de zestre”. Se pare că numele judeţului Dâmboviţa şi al apei omonime, sunt de origină Slavă, care derivă de la vechiul cuvânt slav „Dâmb”, ce înseamnă copac şi stejar, iar în limba bulgară „dâmbovo”, adică este locul unde cresc stejarii. Râul şi-a luat numele de la pădurea de stejar „dâmb”, iar  de la numele apei s-a ajuns la cel al judeţului.

Datorită faptului că centrul politico-administrativ al judeţului a fost oraşul Târgovişte, care timp de câteva secole a fost principalul factor de stabilitate al Ţării Româneşti, dar şi capitala acesteia, istoria judeţului Dâmboviţa s-a identificat cu însăşi cea a Ţării Româneşti. De-a lungul timpului, în judeţul Dâmboviţa au deţinut importante proprietăţi o serie de mari dregători, cum ar fi Dragomir din Lucieni, Ivaşco Golescu, familiile Văcărescu, Băleanu, Buzescu, Cornăţeanu (Socol), Creţulescu, Corbeanu, Cantacuzino, Grădişteanu, Ghica, iar dintre voievozi, se remarcă Constantin Brâncoveanu (1688-1714), deţinătorul a mai multor proprietăţi. În acelaşi timp, o mare proprietară de moşii pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, a fost biserica ce deţinea proprietăţi în peste 82 de sate, obţinute din danii sau cumpărări, cele mai avute aşezăminte religioase fiind Mitropolia Ţării Româneşti, precum şi mănăstirile Dealu, Mărgineni, Râncaciov, Panaghia, Nucet, Bolintin, Câmpulung, Cobia, Potoc şi Găiseni.

În anul 1700, judeţul Dâmboviţa număra 51 de sate, fiind unul dintre judeţele cu cele mai multe aşezări ale Ţării Româneşti, aşa cum reiese din harta întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino. Pentru mai buna organizare şi administrare a localităţilor şi aşezărilor, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, judeţul Dâmboviţa era organizat în plaiuri, ce includeau aşezările amplasate în regiunile de deal şi de munte (plaiul Dâmboviţei şi plaiul Ialomiţei) şi în plase, înglobând aşezările situate în regiunile de şes (plasele Dâmboviţa, Dealu, Cârcinovu, Văcăreşti, Ialomiţa, Cornăţelu, Bolintinu şi Cobia). În perioada 1701-1760, judeţul Dâmboviţa era administrat de către vornici cârmuitori cu reşedinţa la Târgovişte, aşa cum reiese din Istoria Valahiei, scrisă de Mihai Cantacuzino la 1775, dar publicată abia în anul 1806 sub numele fraţilor Tunusli, unde, se precizează faptul că, înainte de reforma lui Constantin Mavrocordat din 1740 (când la conducerea judeţelor se aflau doi ispravnici care depindeau de vel vistier), cârmuitorii de judeţe erau căpitanii. După anul 1775, Alexandru Ipsilanti, a înfiinţat pe lângă cele trei căpitănii de judeţ existente, o polcovnicie de judeţ, formată din polcovnic şi slujitorii săi, aşa-zişii poteraşi, care aveau ca sarcină prinderea răufăcătorilor. În plus, prin codul lui Ipsilanti din 1780, era menţionată plasa, ca subdiviziune a judeţului, condusă de zapciii ispravnicilor.

O primă clasificare a unităţilor administrative ale judeţului Dâmboviţa, a fost descrisă în 1810, în Catagrafia judeţului Dâmboviţa la anul 1810, de unde aflăm că judeţul cuprindea 10 plase, cu o populaţie de 40 238 locuitori (19 222 bărbaţi şi 21 016 femei), care trăiau în 206 sate şi 20 de mahalale ale Târgoviştei, cu 10 834 locuinţe. Structura şi componenţa celor 10 plase, sunt prezentate astfel:

1. Plasa Plaiurilor – cu reşedinţa la Şerbăneşti, formată din 25 de sate, care aveau 4100 de locuitori (2084 bărbaţi şi 2016 femei), locuind în 1091 case;
2. Plasa Dâmboviţei – cu reşedinţa la Dragomireşti, formată din 20 de sate, care aveau 3742 locuitori (1705 bărbaţi şi 2037 femei), locuind în 1060 case;
3. Plasa Dealului – cu reşedinţa la Târgovişte, formată din 15 sate, care aveau 3226 locuitori (1530 bărbaţi şi 1696 femei), locuind în 864 case;
4. Plasa Cârcinovilor – cu reşedinţa la Bogaţi, formată din 18 sate, care aveau 2035 locuitori (1002 bărbaţi şi 1033 femei), locuind în 662 case;
5. Plasa Văcăreştilor – cu reşedinţa la Văcăreşti, formată din 15 sate, care aveau 3336 locuitori (1498 bărbaţi şi 1838 femei), locuind în 984 case;
6. Plasa Ialomiţei – cu reşedinţa la Corneşti, formată din 14 sate, care aveau 5248 locuitori (2437 bărbaţi şi 2811 femei), locuind în 1491 case. Tot din această plasă mai făceau parte şi următoarele sate, care la data tipăririi catagrafiei judeţului Dâmboviţa, trecuseră la judeţul Prahova: Tăriceni, Hăbudu, Podul Vălenilor, Văleni, Poenarii Ralii, Gorgota, Crivina, Miroslăveşti şi Pucheni;
7. Plasa Cornăţel – cu reşedinţa la Cornăţel, formată din 28 de sate, care aveau 4734 locuitori (2368 bărbaţi şi 2366 femei), locuind în 1402 case;
8. Plasa Bolintinului – cu reşedinţa la Potlogi, formată din 22 de sate, care aveau 5198 locuitori (2467 bărbaţi şi 2731 femei), locuind în 1461 case. Tot din această plasă mai făceau parte şi următoarele sate, care la data tipăririi catagrafiei judeţului Dâmboviţa, trecuseră la judeţul Ilfov: Floreşti, Stoeneşti, Drugăneşti, Palanga, Icoana, Bolintinu, Brezoaia Vornicului şi Brezoaia Stolnicului (Cămăraşu);
9. Plasa Cobiei, cu reşedinţa la Găeşti, care la întocmirea catagrafiei în 1810 făcea parte din judeţul Vlaşca, aveau 5856 locuitori (2714 bărbaţi şi 3142 femei), locuind în 1406 case;
10. Plasa Greci – cu reşedinţa la Greci, formată din 16 sate, care aveau 2563 locuitori (1217 bărbaţi şi 1346 femei), locuind în 413 case.

În ceea ce priveşte oraşul Târgovişte, cei 1886 de locuitori (978 bărbaţi şi 908 femei), locuiau în 508 case, arondate celor 20 de mahalale (cartiere) ale urbei, acestea purtând denumirea bisericilor unde se oficia serviciul religios: Sfânta Mitropolie, Sfântul Atanasie şi Chiril, Sfântul Atanasie, Curtea Gospodarului, Sfânta Paraschiva, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitrie, Sfinţii Împăraţi, Sfântul Niculae, Sfinţii Îngeri, Creţulescu, Târgului, Sfântul Ioan, Lemnului, Stelei, Stolnicului, Sfinţii Apostoli, Tabaci, Sfinţilor, Sârbilor, Peste Gârlă.

În anul 1937, preotul Alexandru A. Popescu Runcu edita la un an după apariţia Catagrafiei judeţului Dâmboviţa la anul 1810, o serie de  Documente cartografice pentru judeţul Dâmboviţa, care aveau să contribuie la îmbunătăţirea informaţiilor cartografice sistematice despre judeţul Dâmboviţa: harta stolnicului Cantacuzino, o hartă austriacă a Valahiei realizată de maiorul Specht din ordinul armatei imperiale în timpul ocupării de către aceasta a Ţării Româneşti între 1790-1791, harta mare a Ţării Româneşti executată de habsburgi între anii 1787-1791, dar mai ales, Catagrafia Ungro-Vlahiei întocmită de ruşi în timpul ocupaţiei dintre anii 1806-1812.  În anul 1815, judeţul Dâmboviţa era împărţit în două plaiuri (Dâmboviţa cu 11 sate şi Ialomiţa cu 11 sate) şi opt plase: Ialomiţa cu 24 de sate, Cornăţelu cu 15 sate, Bolintin cu 23 de sate, Cobia cu 13 sate, Văcăreşti cu 23 de sate, Cârcinov cu 11 sate, Dâmboviţa cu 19 sate şi Dealu cu 13 sate.

În perioada care a urmat domniilor fanariote, premergătoare Regulamentelor Organice, se constată unele mici modificări în structura administrativă a judeţului Dâmboviţa, astfel încât, dacă în 1831 judeţul era format din două plaiuri şi 10 plase cu un număr de 227 de sate,  în 1835, conform hărţii ruseşti întocmită în anul 1835 şi denumită sugestiv: „Harta teatrului de război în Europa, în anii 1828 şi 1829, întocmită la scara 1/420 000din mărimea reală, cu ridicările instrumentale ale Basarabiei, cu recunoaşterile pe teren ale Serbiei, părţii de răsărit a Bulgariei şi Rumeliei, şi cu ridicările militare ale Moldovei, Valahiei şi ale regiunii Babadagului. Gravată la depoul tipografic militar 1835”, judeţul număra 295 de sate.

Trei ani mai târziu, în 1838, din catagrafia obştească reiese faptul că judeţul Dâmboviţa, era format din 226 de sate, grupate în două plaiuri (Dâmboviţa cu 14 sate şi Ialomiţa cu 16 sate) şi cinci plase: Ialomiţa cu 54 de sate, Bolintin cu 42 de sate, Cobia cu 42 de sate, Dâmboviţa cu 28 de sate şi Dealu cu 30 sate.

În timpul Regulamentului Organic, erau numiţi de către Barbu Ştirbei în fruntea judeţelor, ispravnici, pe o perioadă de trei ani, cu atribuţii administrative, care depindeau de ministrul de interne. În plus, aceştia erau ajutaţi de către un sameş sau capul cancelariei cârmuitorului de judeţ, de către un ajutor al sameşului şi doi scriitori. În privinţa administratorilor de plase, aceştia purtau denumirea de subcârmuitori, ei fiind numiţi pe o perioadă de trei ani de către domn, la propunerea cârmuitorului judeţului şi a marilor boieri proprietari.

Modificări importante în administrarea şi conducerea judeţului Dâmboviţa, apar în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când, Comisia centrală de la Focşani elibera un model de constituţie în 1859, prin care se prevedea la articolele 115-117, înfiinţarea de consilii ţinutale, municipale şi comunale, cu competenţă în chestiunile de interes local, sub supravegherea domnului şi a adunării spre a nu depăşi atribuţiile şi a nu vătăma interesele generale. Consiliile judeţene aveau să fie înfiinţate totuşi prin legea din 10 martie 1864, dar promulgată de Cuza la 31 martie 1864 prin decretul nr. 399, în acelaşi timp cu legea privind aprobarea înfiinţării şi organizării comunelor rurale şi a consiliilor comunale, prin decretul nr. 394, în care se preciza că „toate satele, oraşele şi târgurile României vor forma pe viitor comune independente”. Această lege privind organizarea comunelor rurale şi a consiliilor comunale, avea să atribuie comunelor rurale pentru prima dată personalitate juridică, reglementând în mod deosebit administraţia urbană de cea rurală, fiind constituită în fiecare plasă, plai sau ocol câte o subprefectură şi câte o judecătorie. Ca urmare a elaborării şi aplicării legii rurale din 1864, prin decretul nr. 394 din 31 martie, privind comunele urbane şi rurale, era fixată şi trasată suprafaţa judeţului Dâmboviţa, în vederea împroprietăririi ţăranilor cu pământ, fiind stabilită mărimea la 728 839 pogoane, în cuprinsul căreia erau înglobate 115 comune rurale şi trei urbane (Târgovişte, Găeşti şi Potlogi), judeţul fiind împărţit administrativ astfel:

– Plaiul Dâmboviţa, cu 11 comune rurale, având reşedinţa subprefecturii la Pietrari;

– Plaiul Ialomiţa, cu 13 comune rurale, având reşedinţa subprefecturii la Şerbăneşti (Pucioasa);

– Plasa Dealu, cu 16 comune rurale, având reşedinţa subprefecturii la Târgovişte (Vesta-târgului);

– Plasa Dâmboviţa, cu 13 comune rurale, având reşedinţa subprefecturii la Dragomireşti;

– Plasa Cobia, cu 23 comune rurale, având reşedinţa subprefecturii la Găeşti;

–  Plasa Bolintinu, cu 20 de comune rurale, având reşedinţa subprefecturii la Titu;

– Plasa Ialomiţa, cu 19 comune rurale, având reşedinţa subprefecturii la Bilciureşti.

Reşedinţa  judeţului era Târgovişte, care alături de Găeşti şi Potlogi formau comunele urbane, completând tabloul localităţilor judeţului Dâmboviţa la 338, din care aproximativ 2/3 erau cătune. După împroprietărirea ţăranilor cu pământ, judeţul Dâmboviţa era organizat în două plaiuri (Dâmboviţa, având 11 comune şi Ialomiţa cu 13 comune) şi cinci plase: Plasa Bolintinu cu 21 de comune, Plasa Cobia cu 24 de comune, Plasa Dâmboviţa cu 14 comune, Plasa Dealu cu 17 comune şi Plasa Ialomiţa cu 18 comune, însumând 118 comune rurale şi două comune urbane: Târgovişte şi Potlogi.

În anul 1874 era promulgată o nouă lege comunală de către Lascăr Catargiu, prin care primarii erau numiţi direct de către ministrul de interne, la recomandarea prefectului de judeţ, dintre consilierii aleşi, iar în comunele urbane, era numit de Domn, după recomandarea ministrului de interne. De altfel, în ceea ce priveşte organizarea comunelor, în perioada 1878-1908, au fost elaborate mai multe proiecte de lege, însă cu aplicabilitate au fost următoarele: legea comunală din 1887 elaborată de Ion C. Brătianu, legea judeţeană şi a comunelor urbane din 1894 a lui Lascăr Catargiu, legea comunelor rurale din 1904 a lui Vasile Lascăr şi legea privind comunele rurale şi administraţia plaselor din 1908 elaborată de Ion I. C. Brătianu.

Surse:

– Indicele comunelor României după noua organizare a legii comunale, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1865;

– Constantin Hamangiu, Codul general al României, vol. II, Legi uzuale 1860-1903, Editua librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1903;

– Extras din raportul domnului senator C. D. Dimitriu, Privire asupra administraţiei locale a ţării de la 1864 până la 1925, în „Legea pentru unificarea administrativă din 1925”, adnotată şi rânduită de Mişu Alexandrescu, Filip Mihăilescu, Sabin Constantinescu, Institutul de Arte Grafice şi Editură Eminescu S. A., Bucureşti, 1925;

– Ioan C. Filitti, Despre vechea organizare administrativă a principatelor române, ediţie revizuită, Extras din Revista de Drept public, Editura Imprimeriile E. Marvan, Bucureşti, 1935;

– Alexandru A. Popescu Runcu, Catagrafia județului Dâmbovița la anul 1810, Tipografia „Viitorul” Petre Gh. Popescu, Târgoviște, 1936;

– Alexandru A. Popescu-Runcu, Documente cartografice pentru judeţul Dâmboviţa, Extras din Graiul Dâmboviţei, revista Corpului Didactic Primar din jud. Dâmboviţa, Anul XV, nr.1-2, Târgovişte, ianuarie-februarie 1937, Tipografia „Dâmboviţa”;

-Constantin C. Giurescu, Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957;

– Documenta Romaniae Historica (D.R.H.), seria B. Ţara Românească, vol. I (1247-1500), volum întocmit de P.P. Panaitescu, Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1966;

-D.R.H., seria B. Ţara Românească, vol. II (1501-1525), volum îngrijit de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Dragoş Mircea I. Dumitru, Mihai-Gabriel Popescu, Dâmboviţa, 1810-2010. Micromonografii. Documente, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010;

–Monografia judeţului Dâmboviţa (1943), Editori: Iulian Oncescu, Cornel Mărculescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014;

– Petru Virgil Diaconescu, Mihai Claudiu Năstase, Evoluţia organizării teritorial administrative a judeţului Dâmboviţa (1512-1990), în „Valachica. Studii şi cercetări de istorie şi istoria culturii”, Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească”, Târgovişte, 2010.

-Cornel Mărculescu, Județul Dâmbovița. Scurt istoric (1512-1989), în vol. Constantin Alessandrescu, Geografia județului Dâmbovița (1886), Editori: Iulian Oncescu, Cornel Mărculescu, George Murătoreanu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015.

Prof.dr. Cornel Mărculescu