La sfârşitul anului 1918, când ostilităţile pe câmpurile de luptă ale primului război mondial încetaseră, harta politică a Europei Centrale şi de Sud-Est prezenta modificări fundamentale faţă de perioada anterioară declanşării conflictului. Problemele organizării lumii după prima conflagraţie mondială au constituit obiectul Conferinţei de Pace desfăşurată la Paris între 12 ianuarie-28 iunie 1919, în cadrul căreia Şedinţele plenare şi cele 16 Comitete de experţi au jucat un rol mai puţin important decât Consiliul celor Zece format din şefii de guvern, un preşedinte de stat şi miniştrii de externe ai S.U.A., deşi aceasta a intrat în război de-abia în 1917, Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei, cooptată ca partener pentru problemele din afara Europei; însă organul principal de decizie a fost Consiliul celor Patru: Thomas Woodrow Wilson, David Lloyd George, Georges Clemenceau şi Vittorio Emanuele Orlando, care s-a reunit începând cu 24 martie 1919, areopagul european excluzând Rusia comunistă de la tratative. Delegaţia română constituită din şeful guvernului Ion I. C. Brătianu şi Nicolae Mişu, ministrul României la Londra, era însoţită de numeroşi consilieri în calitate de experţi politici, militari, economişti.

După instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor, noile autorităţi, în pofida prevederilor armistiţiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat mobilizarea şi au atacat, în două rânduri, România la 16 aprilie şi 20 iulie 1919, când a traversat Tisa, existând pericolul ca Ungaria să încerce din nou reanexarea de teritorii româneşti, timp în care Consiliul Suprem declara că este dispus să înceapă negocieri de pace cu Ungaria, dacă aceasta ar accepta să formeze un guvern reprezentativ. Nemaiaşteptând vreo decizie a areopagului parizian, Marele Cartier General român a dat un ordin de operaţii privind trecerea Tisei în noaptea de 29/30 iulie 1919, Brigada 4 Roşiori comandată de generalul Gheorghe Rusescu (Divizia 2 Cavalerie), reuşind  să ocupe Budapesta la 4 august 1919, unde, generalul Ştefan Holban a fost numit guvernator de către comandantul trupelor din Transilvania, iar la 8 august 1919, era ocupată toată Ungaria de la est de Dunăre. Referitor la pătrunderea armatei române în capitala Ungariei, este semnificativă aprecierea însărcinatului cu afaceri al Marii Britanii la Bucureşti, Frank Rattigan, care într-un raport către superiorii săi din 6 august 1919, nota: „sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz cu o aparentă satisfacţie de populaţia ungară”.

Ocuparea orașului Budapesta la 4 august 1919 a condus la înfrângerea Armatei Roşii maghiare şi la înlăturarea regimului instalat de Bela Kun, astfel încât în cadrul raporturilor dintre România şi Ungaria deşi a încetat starea de război, totuşi situaţia conflictuală între cele două părţi a continuat. Odată în plus, se adevereau spusele primului ministru francez, Georges Clemenceau, care, la sfârşitul războiului, conchidea: „războiul a fost câştigat, dar este mult mai greu de statornicit pacea”. Iar un mare jurist din perioada interbelică, Romulus Seişanu, menţiona că la 4 august 1919, „chestiunea ungară” a fost definitiv lichidată de România şi astfel ţara noastră a contribuit la salvarea Ungariei şi a Europei de extinderea pericolului comunist.

Prin urmare, proiectul tratatului de pace cu Ungaria, ca parte integrantă a sistemului de pace de la Paris-Versailles (1919-1920) şi la care vom face referire în continuare, a suscitat vii discuţii, deoarece delegaţia maghiară, precum şi unele cercuri politice şi financiare din Marea Britanie, Franţa şi Italia şi din alte ţări se pronunţau împotriva destrămării Ungariei „milenare”. În plus, Conferinţa păcii de la Paris era chemată să dea consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime ale poporului român asupra teritoriului său naţional.

La 4 iunie 1920, orele 16.30, în elegantul palat construit în 1867, în apropierea celui de la Versailles, de celebrul arhitect Jules Hardouin-Mansart, a avut loc ceremonia semnării tratatului de la Trianon cu Ungaria, format din 14 părţi şi 364 de articole; de altfel, în palatul Marele Trianon doar s-a semnat tratatul de pace, tratativele desfaşurându-se timp de 5 luni la Neuilly-sur-Seine, începând din 8 ianuarie 1920, de către o delegaţie maghiară condusă de contele Apponyi Albert. Pentru a marca solidaritatea lor, delegaţia română (Nicolae Titulescu şi dr. Ion Cantacuzino), cehoslovacă (Eduard Benes şi Ştefan Osusky) şi Iugoslavă (Nikola Pasic şi Ante Trumbic) au sosit împreună, în timp ce din partea maghiară au semnat ministrul muncii, Benárd Agoston şi ambasadorul Tordai Drasche-Lázár Alfred. De asemenea, tratatul a fost semnat de 36 de plenipotenţiari, în numele a 23 de state, dintre care, 11 erau state europene, iar 12 din afara Europei.

Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care a reglementat mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria şi ţările vecine cu ea, Trianonul a fost un tratat între Ungaria şi restul lumii. Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria şi România ocupa un loc restrâns în ansamblul tratatului, deşi, desigur, nu lipsit de importanţă. Vom exemplifica această manieră de prezentare a tratatului printr-o privire, fie şi numai rezumativă, asupra conţinutului său, dar având calitatea de a pune în lumină şi faţa lui nevăzută, cea care practic nu se bucură de nici o atenţie, aspect incorect din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţifice.

Preambulul tratatului cuprinde enumerarea statelor semnatare şi a împuterniciţilor fiecăruia, tratatul reproducănd,în prima sa parte, textul pactului Societăţii Naţiunilor, care fusese adoptat ca o componentă organică a tratatului de la Versailles, cu Germania. Atrage atenţia faptul că guvernul maghiar desemnase, spre a-l reprezenta, două personalităţi nesemnificative: un ministru al Muncii şi al Prevederilor Sociale şi un funcţionar din Ministerul de Externe, cu rang de ambasador. Ambii nu jucaseră decât roluri subalterne în viaţa politică de până atunci a Ungariei. Cu toate acestea, Nicolae Titulescu, sesizând ambiţiile delegaţiei maghiare la Conferinţa de pace de a obţine teritoriile deja desprinse în 1918 prin voinţa popoarelor, menţiona că aceasta „s-a prezentat la conferinţa păcii cu un material documentar fără pereche”. Aceeaşi delegaţie maghiară a mers şi mai departe, acuzând România că la Conferinţa de pace s-ar fi servit de date statistice şi hărţi etnografice interesate, reuşind numai prin acest mijloc să obţină stăpânirea Transilvaniei.

Partea a II-a, articolele 27-35, era dedicată frontierelor noii Ungarii cu statele vecine, Austria, Cehoslovacia, România şi Ragatul sârbo-croato-sloven. Frontiera dintre România şi Ungaria, schiţată în articolul 27 al tratatului, a fost trasată pe teren de o comisie mixtă, ale cărei lucrări au fost consemnate în 126 foi de hartă la scara 1/5000, într-o hartă globală la scara 1/375.000 şi o descriere a frontierei şi a lucrărilor întreprinse de comisie, cuprinzând o introducere şi 10 fascicule, în 1327 de pagini.

Din partea a III-a, articolele 37-78 a tratatului, intitulată „Clauze politice europene”, merită amintit articolul 45: „Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii austro-ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art.27, partea II-a (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul tratat sau prin orice alte tratate, încheiate în scop de a regla afacerile actuale, ca făcând parte din România.” Prin articolul 46 erau stabilite componentele Comisiilor de Delimitare a graniţelor; spre exemplu, frontiera româno-maghiară urma să fie trasată de către o Comisie alcătuita din 7 membrii, 5 Aliaţi, un român şi un maghiar. În aceeaşi parte a treia a tratatului este cuprins angajamentul României de a prelua, proporţional cu întinderea teritoriilor intrate sub suveranitatea ei, sarcinile financiare ale fostului stat ungar, de până la 1918.

Partea a IV-a (art.79-101) conţine reglementarea intereselor Ungariei în afara Europei: în Maroc.în Egipt,în Siam şi în China. Este vorba despre lichidarea unor investiţii şi a unor capitaluri comerciale.

Partea a V-a (art.102-143), cuprinzând clauze militare, este iarăşi una mai delicată, din punctul de vedere al naturii problemelor pe care le soluţionează în cadrul raporturilor dintre Ungaria şi alte ţări, şi pe care il vom supune atenţiei în continuare. Este segmentul, nu unicul, dar poate unul dintre cele mai importante din tratatul de la Trianon, a cărui aplicare completă nu a putut fi realizată niciodată. Era desfiinţat serviciul militar obligatoriu, instituindu-se o armată bazată pe voluntariat (art. 103). Ea trebuia să cuprindă maximum 30.000 de oameni, în proporţia 3 ofiţeri, 4 subofiţeri, 60 soldaţi (art.104), fiind interzisă mobilizarea, ca şi existenţa vreunor organisme militare paralele cu cele oficiale (art.105-106). De asemenea, numărul jandarmilor, agenţilor vamali, paznicilor silvici şi al agenţilor de poliţie nu puteau depăşi numărul celor care exercitaseră aceste funcţii, pe teritoriul actual al Ungariei, în 1913 (art. 107). Şcolile militare trebuiau să-şi adapteze cifrele de şcolarizare în raport cu „vacanţele produse în cadrele ofiţerilor” (art. 111), iar nici o altă instituţie de învăţământ sau societate sportivă nu trebuia să se ocupe de vreo chestiune militară (art. 112). Articolul 113 stabilea cotele de armament atribuite Ungariei, articolul 114 preciza că stocul de muniţii urma să se afle sub control Aliat, iar articolul 115 obliga statul maghiar să-şi producă integral material de război într-o unică uzină de stat. Ungaria nu avea dreptul să importe sau să exporte material militar (art. 118), tot aşa cum îi erau interzise unele arme: aruncătoarele de flăcări, gazele de luptă, blindatele (art.119), marina militară (art.120, 122, 124) şi aviaţia militară (art.128).

Partea a VIII-a a tratatului de la Trianon – „reparaţii” – debuta prin afirmarea responsabilităţii Ungariei pentru declanşarea războiului mondial, de unde decurgea şi responsabilitatea ei pentru „pierderi şi pagube” (art. 161). Deşi se recunoştea că rezervele Ungariei nu erau suficiente pentru reparaţii complete, totuşi Ungaria îşi lua angajamentul să „repare” toate pagubele, începând cu cele ale populaţiei civile (art. 162). Cea care urma să stabilească suma ce avea să fie plătită de către Ungaria, şi în plus să analizeze resursele şi capacitatea de plată a statului maghiar, în vederea realizării unor reeşalonări era omnipotenta Comisie a Reparaţiilor (art. 163-164, 181).

În cadrul părţii a XII-a – „porturi, căi pe apă şi căi ferate” – , articolele 275-291 reprezentau clauze privitoare la Dunăre, care era declarată internaţională de la Ulm până la vărsare (art. 275). Erau stabilite o Comisie Internaţională provizorie a Dunării (S.U.A., Marea Britanie, Franţa şi Italia) şi una europeană (Marea Britanie, Franţa, Italia şi România) art. 284-285. Prin art. 294 i se asigura Ungariei „ieşirea la Marea Adriatică”, astfel spus libertatea de tranzit pe anumite drumuri comerciale ce traversau statul iugoslav, iar art. 302 permitea României să utilizeze, vreme de 10 ani, tronsonul din linia de cale ferată Salonta-Arad, care intra în teritorul maghiar.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germană Odenburg) din Burgenkand, care în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921 a decis să ramână parte a Ungariei. Referindu-se la clauzele teritoriale ale tratatului de la Trianon, Gheorghe Sofronie menţiona că Ungaria era un mozaic de naţionalităţi şi anume cel mai caracteristic în care naţiune maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, ca prin clauzele teritoriale stipulate, Tratatul de la Trianon să schimbe radical fizionomia geografică a vechii Ungarii şi să desăvârşeasca opera de creare în întregime pe baze naţionale a statelor succesorale. Tratatul de la Trianon a intrat oficial în vigoare la 26 iulie 1921, după ce fusese ratificat de majoritatea statelor semnatare; în România, Parlamentul a ratificat tratatul la 17 august 1920 (Senatul) şi 26 august 1920 (Camera Deputaţilor).

Cu toate acestea, Ungaria nu a acceptat niciodată condiţiile impuse la Trianon, politica revizionistă, guvernată de celebrul Nem,Nem,Soha (nu, nu, niciodată) rostit răspicat în Parlamentul Ungar cu ocazia ratificării Tratatului de Pace, fiind o caracteristică a doctrinei naţionaliste ungare urmată cu meticulozitate din 1920, urmărindu-se încălcarea prevederilor de pace, lucru pe care guvernul maghiar nu a ezitat să-l facă. De altfel, nu întâmplător, într-un raport bine documentat al Legaţiei României la Paris din 1920 se preciza faptul că „Ungaria poate, într-un apropiat război, să pună pe picioare o armată de mai multe sute de mii de oameni bine echipaţi, comandată de ofiţeri calificaţi şi animaţi de un mare şovinism”. La polul opus, marele istoric Nicolae Iorga afirma încă din 1920, la scurt timp după semnarea tratatului de la Trianon, că ceea ce avea de făcut în viitor poporul maghiar nu era „să-şi recapete hotarele din afară”, ci „să-şi refacă sufletul înăuntru, adică să-l schimbe din medieval ce continuă a fi, în modern, cum trebuia să fie în propriul său interes”. Dacă „grija paralizantă pentru revanşă” făcea posibilă pe plan intern „tirania criminală a lui Horthy”, grija pentru civilizaţie reclama ”o linişte sufletească sprijinită pe conştiinţa de drept pentru sine, dar şi pentru alţii, şi atunci, concluziona Nicolae Iorga, în interesul marii civilizaţii umane ne putem înţelege foarte bine”. De aceea, Tratatul de la Trianon, care, alături de întreg complexul de documente definitorii ale păcii de la Paris, este un exemplu de echitate diplomatică şi înţelegere Europeană şi euro-atlantică, trebuie dus pană la capăt, până la eliminarea oricăror forme de naţionalism, revisionism, extremism sau orice alte doctrine deviante care riscă să pună în pericol (oricât de mic) echilibrul vieţii social-politice europene.

O problemă ridicată nu o dată în trecut – şi care s-ar putea să reapară oricând, ar fi aceea dacă el mai este valabil, mai ales că, Tratatele de Pace care alcătuiesc „Sistemul de la Versailles” depozitate, pentru istorie, în Arhivele Diplomatice de la Palais d’Orsay, au fost confiscate de trupele germane în 1940 din dispozitia personală a lui Hitler, duse la Berlin, unde au fost distruse în bombardamentele aliate, iar ceea ce se păstreaza, în continuare, astăzi, în Arhivele Diplomatice franceze, sunt doar nişte modeste copii legate fastuos.

Surse:

– Radu Cosmin, Românii la Budapesta. Desrobitorii, Editura Librăriei Stănciulescu, Bucureşti, 1920;

– Radu Cosmin, Românii la Budapesta ,vol. II. Românii în capitala lui Bela Kun, Editura Librăriei Stănciulescu, Bucureşti, 1920;

– Tratat de pace între Puterile aliate şi asociate şi Ungaria. Protocol şi Declaraţie, 4 iunie 1920, Trianon, Imprimeriile Statului, Bucureşti, 192;

– G.D. Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920), Editura Cartea Românească, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1922;

– A.Gociman, România şi revizionismul maghiar, Bucureşti, 1934;

Gheorghe Sofronie, Principiul naţionalităţilor în Tratatele de pace din 1919-1920, Bucureşti, 1936;

-Romulus Seişanu, Transilvania românească. Cu hărţi şi diagrame, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, 1941;

– Nicolae Titulescu, Discursuri, Bucureşti, 1967;

– Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare naţională a României în contextul internaţional interbelic,1919-1939, Bucureşti, 1980;

– Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1983;

– Valeriu Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Institutul European, Iaşi, 1993;

– Frederic C.Nanu, Politica externă a României 1918-1933, traducere de Liliana Roşca şi Emanuela Ungureanu, Ediţie îngrijită de Valeriu Florin Dobrinescu şi Ion Pătroiu, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 1993;

– Marele Cartier General al Armatei Române. Documente 1916-1920, coordonator Dumitru Cioflină, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996;

– Ioan Ţepelea, 1919-1920. O campanie pentru liniştea Europei. Bilanţuri paradoxale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996;

– Cornel Mărculescu, 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, în „Eroica. Revistă de cultură istorică și de cinstire a eroilor neamului”, Anul XXIII, Nr. 1-4 (69-72), Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2020.

Prof.dr. Cornel Mărculescu