În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Din zilele de glorie. Culegere de episoade din campanile 1917-1919. Mărășești

Sublocotenentul Rotileanu moare în urma unei răni grave căpătate în stomac, lovit de o schijă de obuz chiar pe câmpul de luptă în brațele ordonanței. În momentul în care ordonanța a vrut să-l ridice pentru a-l duce la un adăpost, o ploaie de gloanța îl izbește în plin. „Lasă-mă, îi zice el ordonanței, poci să te duci, s-a sfârșit de acum, nu mai am nevoie de ajutor”. Așa s-a sfârșit sublocotentul Rotileanu, fire veselă și ofițer de nădejde care se bucura de încrederea și stima tuturor camarazilor. Întruna din zile, căpitanul Ioan Anghelescu se găsea lângă un fel de colibă cu butoaie goale, înapoia căreia oarecum adăpostit mai ales de gloanțe, scria o scrisoare, fiind cald își scoase casca și o pune alături pe masă. Cere ordonanței să-i aducă un pahar cu lapte, în acest timp cădea la oarecare distanță de colibă din când în când câteva lovituri de obuze.

-Domnul căpitan, îi spune ordonanța, puneți-vă casca în cap că poate veni vreo schijă de obuz, să nu care cumva să vă lovească!

-Măi, dar fricos mai ești, cum o să vină la noi? Tu nu vezi că ei bat înainte? Și dacă vine se oprește în casă, cum o să treacă prin toate butoaiele astea și prin pereți?

Ordonanța a tăcut și și-a văzut de treabă, însă n-a trecut 10 minute și un obuz izbind în casă pătrunde prin acoperiș făcând țăndări câteva butoaie, iar parte din schije ies prin peretele din fund: una din ele vine vâjâind și lovește pe căpitanul Anghelescu…unde? Deși forța de izbire n-a fost mare, totuși, creierul fiind atins, căpitanul moare după 2 ore. FATALITATE!

Soldatul Gheorghe Pană de la mitralieră, care în viața civilă era vânător de meserie, trăgea cu o precizie minunată fiindcă avea o vedere extrem de ascuțită. Locotenentul Dimitri povestește că la 1200 metri depărtare descoperea o țintă adăpostită.

-Uite-l, domnule locotenent, cum se mișcă neamțul ăla!

-Unde mă, căci eu nu-l văd.

-Colo, între doi tufani, în dreapta pomușorului cel roșcat.

Apoi, uitându-mă mai bine cu benoclul, văd și constat și eu că are dreptate.

-Ia să vedeți cum îl gonesc eu, acuși! Și zicând, pune pușca la ochi, ochi liniștit și pac! Mă uitam eu cu benoclul și vedeam cum sărea neamțul în sus ca o broască, lovit în picior sau cine știe unde. Pe mulți i-a trimis pe lumea cealaltă. Eu, ca să-l ambiționez să vâneze cât mai mulți unguri, îi promiteam pentru fiecare inamic doborât, un pachet de tutun. În mai puțin de 4 ceasuri mi-a luat vreo 14 pachete, văzând că nu e de glumă am încetat pariul, vânătorul nai-bei, era în stare să mă scoată la covrigi în câteva zile. Omul se obișnuiește repede cu orice situație. Așa și noi, după o săptămână de stat în tranșee, ni se părea că de când e lumea am crescut acolo. Putea să fie bombardament sau nu, soldatul dormea de puteai să tai lemne pe el.Numai când ploua o cam duceam prost, dar noroc că nu am avut ploi tocmai dese pe acel timp.

Transilvania și Ungaria

Ne îmbarcam de la Călărași pentru București, Predeal și unitățile se împart:  Batalionul II sub comanda mea merge la Petroșani în regiunea minieră. După aprozimativ 2 luni, în care timp am înăbușit multe revolte ale minerilor la Lupeni, Vulcan și Petroșani când se fac o serie de arestări și percheziții, regimentul se deplasează cu trenul la Deva, iar de acolo, prin marșuri pe jos la Brad și Korosbanya. Cu ocazia grevelor și revoltelor de la Petroșani s-au distins mai multe grade inferioare și soldați. Între aceștia sergentul Popa Constantin la Lupeni, intrând într-un local unde ungurii făceau petreceri și începuseră să insulte armata și pe M.S. Regel, îi declară arestați și voiește să ridice pe vreo 5-6 dintre unguri, care erau capii scandalului, cum primise ordin de la ofițerul care făcea inspecția. Ungurii sar pe el să-l dezarmeze. Sergentul însă, om energic și fără frică, descarcă un foc de armă în tavan, în învălmășeală un ungur îl îmbrâncește și-l lovește cu propria sa armă la frunte, rupându-i puțin pielea cu cătarea armei. Atunci, sergentul înfuriat peste măsură, începe un adevărat box, lovind în dreapta și în stânga cu patul armei și culcă vreo 10 la pământ amețiți. Face semnul culcat, și strigă cu glas de tunet în sală, ca prin farmec toți sunt la pământ. În acest timp, apare o secție din Compania de mitralieră, care ridică pe vinovați, îi arestează și forțează pe cei culcați să se împrăștie. Însă, ungurii nu se astâmpără după acest scandal, ei declară grevă generală și îndeamnă pe românii lucrători să înceteze lucrul. Sub imboldul sfeului socialist (un român ungurit), se ațâță revoltă, minele din Vulcani și Lupeni se înarmează peste 500 lucrători cu arme și dinamită (peste 500 kg) furate din depozit, apoi plănuiesc să omoare pe ofițeri și să dezarmeze pe soldați trimițându-i acasă. În luptele de la Csucs, în fața tranșeelor inamice cade rănit sublocotenentul Ion Șerban, acela care încă de două ori fusese rănit în timpul luptelor de la Carpați și Mărășești, pe când alerga în fruntea Companiei a 5-a pe care o comanda. În timp ce brancardierii îl duceau, el spunea:

-Nu-mi pare rău de altceva decât că nu pot vedea și ei Tisa la care de atâta timp mă gândeam să ajung la ea, și tocmai acum când pusesem pe unguri pe fugă, trebuie să vă părăsesc.

După o lungă ședere în spital, iar rana agravându-se, a murit.

În timp ce Compania a 5-a înainta spre Tisa, Compania a 7-a ocupa cota 305 urmărind inamicul și punându-l pe fugă cu focuri de armă. Observând pe unde se retrage inamicul, sublocotenentul Traian Florescu, cu plutonul său, scoboară pe la dreapta cotei 305 și le iese în cale, aruncându-i înapoi spre apa Crișului.Un soldat pe nume Marin Dop, voind să lovească cu baioneta într-un ungur, acesta îi strigă: Nu da măi frate, că mi-s român! Dacă ești român, ce cauți aici să te lupți cu mine, răspunse soldatul și-i dete lovitura de grație achitându-l. Tot acest soldat prinzând aproape de gara Csucs trei unguri cu o bucătărie, i-a împușcat fără să stea pe gânduri. Apoi, într-un beciu dă peste alți doi unguri pe care îi împușcă fără multă vorbă și pleacă mai departe.

După aceste importante acțiuni urmează câteva mai mici fără multă importanță până la ajungerea la Szolnok, unde pare că aici, deocamdată este ultima etapă a înaintării trupelor noastre, scopul uman și politic, dezrobirea fraților noștri de asuprirea maghiară și stârpirea bolșevismului în ținuturile românești, între Carpați și Tisa, este îndeplinită. S-a împlinit visul de aur cel dorit de atâta vreme, de moșii și strămoșii noștri, însă mai avem de furcă cu vecinii noștri răi rușii și ungurii, dar luptăm cu încredere. Dumnezeul părinților noștri acela care a văzut suferințele noastre de veacuri și care crede în dreptatea cauzei noastre, nu ne va lăsa, și chiar dacă toată Rusia, Ungaria și chiar Europa întreagă ne va sta împotrivă, aspirațiunile noastre legitime, pecetluite cu sânge românesc timp de veacuri, Dumnezeu nu ne va lăsa, căci:

Nemuritori țara noastră are,

Și prin secole prevăd înălțare

Însă mai înainte trebuie să știm

Pentru ce cu toți martiri să murim.

Maior Dumitru Popescu, comandantul Batalionului II din Regimentul 10 Vânători

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu