După câteva zile de ger câinos, soarele încerca timid să-și trimită spre umilii muritori , razele strălucitoare. Încerca el, săracul, dar nu reușea decât să ne amăgească, era cum s-ar zice ,,soare cu dinți”. Numai că eu una, nu-i prea vedeam….eu vedeam cu totul și cu totul altceva: diamante, mii de diamante împrăștiate pe zăpada înghețată, de jur împrejur steluțe multicolore pe crengile copacilor, țurțurii uriași de la streașina casei în care soarele se reflecta în culorile curcubeului, ce mai, un peisaj parcă desprins din tablourile marilor pictori. Și totusi, nu era decât o zi obișnuită, din vacanța de iarna, în care se putea întampla orice. Ați citit bine, e vorba de vacanță, deci eram mare, eram la școală. Cred că pe-a treia, nu știu precis, știu în schimb că devenisem expertă în confecționarea patinelor din picioare de sobe de fier , tip cizmă, abandonate. E vorba de picioarele de fontă, cu muchie, care tăiate cu bomfaierul ( luat pe furiș dintre sculele de lucru ale tatălui) atât cât să depășească un pic talpa ghetei, la care se adăuga o sfoară de tutun (sucită în două sau trei să aibă rezistență), prinsă cumva de capetele așa zisei patine în așa fel încăt să fie de o parte și de alta a ghetei, pe care o răsuceai apoi pe picior cu ajutorul unui băț scurt, ispre confecționat și care rămânea acolo, bine proptit între șireturi ca să nu se slăbească. Model de firmă nu alta! Era cei drept, cam multișor de lucru. Noroc că mie nu îmi trebuia decât una.
Niciodată nu m-am învrednicit a merge pe două patine. Asta ar fi complicat și mai mult lucrurile. Eu care eram mereu grăbită să termin o boroboață să mă pot apuca de alta …nu prea aveam suficient timp la dispoziție… Și cum spuneam, după atâtea zile de stat la gura sobei, doar în tovărășia unui aparat de radio cu baterii (bunicii aveau radio cu pikup și televizor, dar mi se impunea să stau acasă, că aveam teme de scris, că de…pe atunci, temele pentru vacanță erau obligatorii) zile geroase în care înghețaseră și pietrele, nu numai gârla, o partidă de hochei era mai mult decât binevenită. Așa că, ne-am mobilizat imediat, cu mici cu mari, și la gârlă! Cu bețe înconvoiate pe post de crose și cu o piatră ,,lătăneață” pe post de puc (aveam grijă să strângem vara pietre potrivite) eram gata de ,,meci”. Ne lipseau cizmele…Entuziasm aveam cât cuprinde!…Dar eu, am avut grijă să le ,,procur”, cei drept pe la final de partidă. Gârla, nu era departe, chiar foarte aproape. Era și păcat să nu profităm de un așa teren, și să nu-l exploatăm la maxim, centimetru cu centimetru. În goana noastră nebună, mai ales a băieților, care aveau patine la ambele picioare, și firește erau toți mai mari decât mine, la un moment dat ,,pucul” a ajuns lângă malul apei, în partea unde era cea mai adâncă. Fiind cea mai mică, m-am dus să-l iau. Fie că se mai trecuse pe acolo și gheața se crăpase sub presiunea patinelor, fie că nu fusese prea bine înghețată datorită adâncimei apei, cert e că am auzit o trosnitură și m-am trezit, cu amândouă picioarele, până la genunchi în apă. Râsete, chicote…ceilalți, plânsete, eu! Ce-a urmat? Era clar că nu mai puteam sta, era imposibil, așa că… fără să scot patina, am luat-o ușurel spre casă. Soare, soare, dar cum vă spuneam, cu dinți. Mult, știți, nu era de mers, dar eu parcă mergeam pe loc. Nu știu cât timp mi-a trebuit să ajung până acasă, dar de pe la jumătatea drumului, pantalonii, ghetele și implicit sfoara de la patină, au înghețat!
Parcă mă pricopsisem cu o pereche de cizme de hochei. Am ajuns cu chiu cu vai, am intrat în casă….eram singură….și descalță-te dacă poți! Noroc că, pesemne mama nu ieșise de mult, încă mai ardea focul, într-o sobă de fier, tip cizmă, (probabil sora mai mică a celei de la care luasem eu un picior), și pune-te și te perpelește pe lângă ea, până au început să iasă aburi, la propriu, din picioarele mele, semn că începuse ,,marele dezgheț”. Dar curând, a început și marele .. scandal….când a venit, dătătoarea mea de viață, și a văzut maldărul de îmbrăcăminte și încălțăminte ude de storceai apă din ele. A început…s-a terminat….de mine tot ce mi-a zis s-a lipit ca apa de gâscă…și uite așa….nici nu m-am îmbolnăvit, cum preconizase ea, nici de potolit nu m-am potolit…cum zicea tot ea c-ar trebui să fac…că nu știu zău, dar copiii de pe vremea mea, țineau la ,,tăvăleală”, nu se apropiau virușii de ei ca dracul de tămâie, părinții erau părinți adevărați care îi și mai altoiau uneori…și cei drept, eu una chiar trebuia să fiu ,,recompensată” din când în când… Nu aveam mai nimic, dar nu am dus dorul …căci ce nu ai nu-ți trebuie. În schimb am avut o copilărie minunată…fără multe, dar cu de toate!
Flori Bungete
