În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front.
Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate.
Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Căpitanul Nicolae Vulovici – primul căzut al Regimentului 15 Infanterie

În zorile zilei de 25 august 1916, o fierbere neînțeleasă în tabăra batalionului I de la Iarest. Batalionul fu destinat ca prim element de atac asupra întăriturilor din jurul Cikseredei, Pelekfalva, Cik Sait Marten. Compania a 4-a sub comanda Căpitanului Nicolae Vulevici era avantgarda batalionului, după cererea sa. Cum s-a primit ordinul de operație la Companie, fusei chemat de domnul căpitan la ordine. Atunci, în acele momente, puțini vedeau până la ce grad de entuziasm mergea sufletul acestui poet și viteaz căpitan.

„Sublocotenent Popescu, compania a 4-a fiind numită avantgarda batalionului, dumneata cu plotonul I vei forma vârfu, însă nu uita că ai în fața dumitale, vrăjmașul care de veacuri nu a fost decât asupritorul fraților noștri. Nu uita că trăim zile mari și că nemuritori sunt acei ce vor muri în aceste zile de răzbunare pentru neamul românesc. Țara întreagă ne privește, iar mai presus de toate, umbra Sfântului Mihai, care cere răzbunare, pentru mișelia de la Turda…Dumnezeu să ne ajute. Amin!”.

Cum a început să se desfășoare patrulele și să ia contact cu inamicul, l-am văzut călare pe căpitanul Vulovici sfidând moartea, până la cele mai înaintate patrule, venind în goana mare a calului și aducând singur informațiile. De la început și-a dat seama că inamicul este în mic număr pe poziția ce ocupa și a raportat personal batalionului, toate informațiile pe care singur le culesese. În timpul luptei, gloanțele fluierau în toate părțile, iar el alerga de la un ploton la altul, încurajând, dând ordine și dirijând în persoană cele mai înaintate valuri ale companiei, stând în genunchi și privind prin benoclu spre pozițiile inamicului, cu privirea drept înainte, ignorând ploaia de gloanțe ce începuse a cădea în jurul lui. Deodată, un glonț îl lovește drept în floarea din chipiu, după cum dorise însuși în una din poeziile lui: „De o să mor, Tu, Doamne, dă-mi o moarte vitejească/Un glonte în floarea din chipiu/  În lupte să mă isbească/Schilavu-mi trup înfășurat, în pânza tricolor/Mi-l plângă trâmbițașii mei, nu mamă, nu suroară/Cu coif, cu armele gătit-un mire-ales de moarte/Nu ciocli, pe grumazul lor:soldații să mă poarte”. Trei cuvinte a mai putut spune, care au fost și ultimele lui vorbe: „Tot înainte, copii!”. După lupte am văzut soldații toți plângând în hohote, iar când domnul maior Mihăileanu, comandantul Batalionului m-a chemat și mi-a dat comanda companiei, toți ofițerii prezenți păstrau în suflet durerea pentru poetul, părintele sufletesc al soldaților, căpitanul și eroul Vulovici. După moartea lui, în luptele următoare nu rareori erau ocaziile când auzeam soldații în toiul luptei strigând: „Nu vă lăsați fraților, avem de răzbunat pe tatăl nostru, pe care ni l-au răpus spurcații la Ciksereda”. Aceste cuvinte erau ca un foc ce atinge tot ce este mai sfânt în soldați, căci cei slabi deveneau puternici, cei obosiți erau odihniți, iar cei mulți deveneau eroi: „Vulovici Olteanul Căpitanul bun/ Muri la Ciksereda de un glonțe nebun”.

Maior Ștefan Mihăileanu

Nimeni nu a vorbit despre el, nici un ziarist nu a trâmbițat mărețele lui fapte, nici o decorație nu i-a împodobit pieptul. Doar câteva flori au fost aruncate pe sicriul lui, și acelea nu erau ale camarazilor care atunci luptau greu cu dușmanul, ci ale câtorva țărani din Dărmănești de pe Valea Trotușului, unde zace corpul acestui sfânt erou. Care din camarazii lui, care au muncit și au luptat alături de el, nu l-au iubit și admirat? Era un OM din alte timpuri, din timpurile când eroii erau altfel plămădiți. Care soldat din Batalionul ce-l comanda nu știa că atunci când el, soldatul, tremura de frig, nu avea ce mânca, Maiorul lui, nu suferea la fel cu el? Parcă-l aud zicând ofițerului ce voia să-l servească: „Lasă, Domnule. Când vor avea soldații, voi avea și eu, altfel nu pot, și apoi trebuie să simțim că e războiu”. L-am văzut luptând în înaintarea noastră în Transilvania, ce entuziast, ce vesel era, iar apoi, l-am văzut și în retragere când îi pierise veselia de altă dată, dar nu era deprimat.

Trimis în ajutorul unei Brigăzi de Cavalerie în defileul de la Tușnad, se afla la un moment dat înconjurat din toate părțile de inamic. El a luptat în această situație. Când toate trupele noastre erau retrase la frontieră, când dușmanul începuse deja presiunea pe Valea Uzului, el cu un singur batalion dădea atacuri disperate în spatele dușmanului punând pe fugă regimente de cavalerie bavareze, capturând tunuri, mitraliere și trenuri regimentare. Pare o poveste, și totuși e curatul adevăr. Morții odihnesc la Batvangos-Furda, dar răniții greu, întorși din captivitata nemțească trăiesc și pot vorbi. După trei zile de luote grele pe Valea Uzului, ne-am trezit cu ei venind dinspre inamic. Veneau în cea mai perfectă ordine, aducând drept pradă, lunetele de la mitralierele germane, pe care nu le putură aduce, dar le îngropaseră.

Presiunea inamicului devenea din ce în ce mai mare în octombrie 1916, când dușmanul, voia cu orice preț să pătrundă în țărișoara noastră. Se dădeau atacuri grele și disperate pe Valea Oituzului, Trotușului și Uzului. În noaptea de 3 octombrie 1916, ne găseam în avantposturi pe Valea Uzului. Până atunci ne retrăsesem mereu fără ca inamicul să fi obținut aceasta prin arme, ordinele superioare erau astfel: suntem spre dimineață chemați la ordine de maiorul Mihăileanu, pe care nu l-am mai văzut niciodată așa vesel ca atunci. Cu ochii licărind de bucurie, făcându-și cruce, ne-a zis: „A dat Dumnezeu băieți și ne-a venit ordinul mult dorit. Astăzi trecem la ofensivă”. Și am început acele disperate atacuri, care au băgat groaza în dușmani. Este 10 octombrie 1916, o dimineață frumoasă de toamnă. Sunt în batalionul maiorului Mihăileanu care are ordinul de a ataca, aripa dreaptă a dușmanului. Pornim încet, în cea mai mare liniște prin pădurea dinspre satul Poiana Uzului. Din când în când ne oprim, câte un observator se urcă în copac și cercetează înainte. Nu se aude nici o suflare, vrem să atacăm prin surprindere. Deodată se deschide un foc îngrozitor de arme și mitraliere asupra noastră. Ne găseam la câteva sute de metri de dușman. Un salt înainte și ocupăm o creastă, dar din nefericire, poziția ocupată era rea. Ne despărțea o râpă abruptă de inamicul ce ocupa la o sută de metri o creastă mult mai înaltă decât a noastră. Curgeau gloanțele ca ploaia. Maiorul Mihăileanu, calm și nepăsător de moarte, ne dă în ploaia de gloanțe ordinul de atac. Două companii trebuia să facă învăluirea la stânga. Suntem mult înaintați față de trupele din dreapta noastră și de aceea primim ordinul de a nu mai înainta. De altfel, nici nu mai era posibil acest atac. Companiile din stânga au fost primite cu focuri intense și învăluirea cu neputință deoarece frontul inamic se întindea în continuu, iar din dreapta începură a primi focuri de arme și mitraliere.

Situația era critică. Maiorul Mihăileanu nu era însă deprins să dea înapoi. Se raportează și se cer ordine. Am stat astfel până spre seară, când după un foc violent de arme și un bombardament cu mine, ungurii pornesc la atac. Era în fruntea rezervei mergând către linia trăgătorilor noștri. Gloanțele șuierau groaznic, însă, viteazului nu-i păsa de ele. Mergea înainte îmbărbătându-și feciorii. Maiorul se duce cu peptul deschis, chiuind vesel, cum nu era la petreceri vesel, cum numai când pericolul era mai mare îl vedeam. Din nenorocire, vitejii ca el trebuie să moară pe câmpul de luptă. O mitralieră inamică îi seceră picioarele și maiorul grav rănit căzu la pământ. Agenții de legătură și doi brancardieri săriră în ajutorul lui și voiră să-l panseze. Nu, maiorul Mihăileanu nu era omul care să țină lângă el și pentru el un om, atunci când țara avea nevoie mai mult ca oricând de brațe vânjoase, atunci când inamicul era la doi pași la baionetă. „Lăsați-mă băieți, nu e nimic, plecați cu toții la luptă, mă voi pansa eu singur”. O judecată exagerată, care-l face pe maiorul Mihăileanu nu numai viteaz, dar și sfânt.

Și au plecat soldații. Atacul a fost crâncen și ai noștri dați înapoi după trei zile de lupte, au înfrânt rezistența dușmanului, l-au pus pe fugă până dincolo de frontier și i-a luat peste 1200 de prizonieri. Pe locul unde a căzut rănit maiorul Mihăileanu, l-am găsit mort. Avea într-o mână carabina, pe care I se încleștase mâna. L-au dus în Dărmănești, de pe Valea Trotușului și l-au îngropat țăranii de acolo. De atunci, nimeni nu a mai vorbit de el, nimeni nu a cunoscut faptele acestui viteaz sfânt. Într-un colț din țara noastră mărită și fericită, o soție și o fiică plâng, pe acela care le-a fost singurul ajutor și camarazii lui, care au muncit și luptat alături de el, plâng pe acela, în care au văzut pe adevăratul erou, eroul altor timpuri.

Locotenentul Diamandescu

În timpul luptelor grele pe care Regimentul nostru le-a avut pe Valea Uzului, pe lângă atâția viteji care și-au găsit moartea spre a nu da un pas înapoi în fața marii presiuni a inamicului, am avut nemărginita durere să pierdem pe locotenentul Diamandescu, comandantul Companiei a 12-a. Acest brav ofițer cu un curaj cum rar se vede, a murit în ziua de 10 octombrie 1916 pe sbina Hijmelor, în împrejurări grele dar înălțătoare pentru regimentul nostru.

După atacurile disperate ale inamicului din zilele de 8 și 9 octombrie 1916, Compania a 7-a care fusese în parte decimată este înlocuită pe front de Compania a 12-a. Mă găseam cu locotenentul Radu, comandantul Companiei a 7-a la rădăcina unui stejar gros, odihnindu-ne după mai bine de 15 ore de luptă. Pe la 5 după amiaza vedem venind spre noi pe locotenentul Diamandescu cu compania sa și veșnic vesel cum era, ne spune că a venit să ne înlocuiască și să nu ne supărăm. Dacă mâine seară îl vom găsi la fabrica Uzvelgy în avantposturi. Această fabrică era postul de comandă al diviziei inamice. După ce oamenii se odihnesc puțin eu mă duc cu el spre a-i arăta linia noastră și cum nu avea la companie niciun ofițer, rămân cu el. A doua zi, i-au venit și ofițerii cu restul companiei ce fusese pe partea stângă a pârâului Uz. Cum se luminase de ziuă, el pornește cu o patrulă spre a recunoaște poziția pe care se afla cu compania. După vreo oră se întoarce foarte vesel anunțându-mă că a descoperit pe un picior de munte vreo două companii inamice care se strecurau pe la dreapta noastră spre a cădea în spatele poziției ce ocupam. Cu cei vreo 70 de oameni care formau compania locotenentului Diamandescu, pornim spre locul ne conducea el în fruntea patrulei. La o mică distanță în strigăte de „Ura” care făcea să răsune văile liniștite până atunci, ne aruncam spre unguri, care zăpăciți cu totul o rup la fugă care încotro apucau. Locotenentul Diamandescu în fruntea lor, alerga cu vreo 10-12 mai iuți de picior, și se opreau din când în când spre a trage în restul companiilor ungurești înnebunite cu totul de teama surprinderii. În mai puțin de jumătate de oră, locotenentul Diamandescu cu cei 10-12 oameni ai lui care formau un fel de prim val, au capturat 76 de prizonieri.

Ajunși la marginea unei poieni prin care se retrăgeau în goană ungurii, mai iuți de picior, locotenentul Diamandescu stând în picioare în dosul unui fag subțirel de care ăși răzima carabina, trăgea de zor, râzând mereu de fiecare victimă a glontelui său și cât de bun trăgătoriu era. În acest timp, cum ne apropiasem mult de liniile inamice încep a trage în noi vreo 4 mitraliere inamice. Ne adăpostim cu toții pentru a ne mai strânge rândurile. Singur, locotenentul Diamandescu răpit de măreția momentului și de spaima ungurilor înspăimântați, stătea mereu în picioare, cu toate insistențele noastre de a se adăposti și vai de ungurul fugar care trecea prin fața carabinei lui. La un moment dat, văzând doi unguri care fugeau prin poiană, mă strigă pe mine și pe sublocotenentul Gavrilețeanu și arătându-ni-i mereu râzând, pune carabina la ochi și trăgând, unul din cei doi unguri se rostogolește jos. Dar gloanțele dușmanilor care probabil îl observaseră că este ofițer, săreau ca grindina în jurul locului unde stătea el mereu în picioare. Totuși, răpit de bucuria că glonțul trimis de el n-a greșit, nu se adăpostește și punând carabina la ochi zise sublocotenentului Gavrilețeanu: „Uite-l Octav și pe celălalt”. În acest timp, glonțul pornește, ungurul cade…dar…nenorocire…în același moment, viteazul nostrum camarad, se răstoarnă ca un stejar retezat, cu zâmbetul pe buze fără să fi scos o vorbă, în brațele sublocotenentului Gavrilețeanu…fusese lovit drept în frunte de un glonț care îi perforase craniul. Așa s-a stins acest suflet vessel, viteaz până la sacrificiu, plans de toți camarazii și soldații lui.

Sublocotenentul de rezervă Matei Milo

Un suflet distins, un magistrat care făcea fală magistraturii noastre, un viteaz între viteji, cu care Regimentul Războieni nr. 15 Infanterie s-a mândrit. Un om care cunoștea mai bine codurile ca regulamentele militare, dar care știa cum nu știu mulți să lupte. Îl văd, parcă a fost ieri, în grelele atacuri de la Poiana Uzului. Era sublim, era admirabil acest omuleț mic clădit pentru a mânui arma în lupte. În fruntea plotonului sau cu zâmbetul pe buze, cu un dispreț nebunesc de moarte, cu pieptul deschis, Matei Milo se avânta primul în atacurile cu baioneta. Care dintre vitejii camarazi nu s-au cutremurat văzându-l mergând la atac? Soldații lui voiau, dar nu I se putea trece înainte…și astfel a luptat rezervistul Matei Milo pe Valea Uzului, astfel a luptat în jurul Bucureștilor și astfel a luptat și în dezastrul retragerii. Nu s-a descurajat însă niciodată, avea o încredere oarbă în sfârșitul glorios al războiului nostrum, în clipe grele, când noi camarazii lui slăbeam, ne îmbărbăta cu cuvintele: „Băieți, e în zadar ce fac ei, nemții, orice va fi să știți că tot noi vom învinge”. Acum, aceste cuvinte nu mai spun nimic, dar puțini le-au spus în cel mai negru timp din viața poporului nostru în noiembrie 1916.

Suntem în 15 decembrie 1916, luptăm în Poiana Meharțar, aproape de comuna Turbarea din județul Râmnicu Sărat. După o noapte de zbucium și trudă, la câteva sute de metri de inamic pe o zi frumoasă de iarnă, ne dezmorțim la soare și ne adunăm reserve de căldură pentru noaptea ce se va lăsa în curând. Gloanțele fluierau pe deasupra capetelor noastre. La stânga noastră se aude o luptă mare, încep și la noi focuri dese și o luptă groaznică se încinge. La stânga noastră, după o luptă crâncenă, Regimentul 30 Muscel a fost respins și legătura ruptă. Sublocotenentul Matei Mile în mijlocul companiei sale lupta, lupta mai dârz ca oricând contra nemților ce vin la atac. Sunt trupe de elită, sunt alpiniștii imperiali germani, dar soldatul nostrum, gol și flămând știe să se lupte și cu ei. Patru atacuri s-au prăbușit înaintea noastră, dar vin, vin mereu. Pe dreapta și stânga, ai noștri încep a slăbi, atunci viteazul nostru Mile, se scula în picioare și privindu-și soldații, aceștia electrizați se sculară și porniră la baionetă. Aveau trupe de elită germanii, dar de data aceasta nu au vrut să dea piept cu baionetele flămânzilor noștri. Al cincilea atac al nemților s-a prăbușit și el, dar Matei Mile zăcea scăldat în sânge, cu capul zdrobit de o grenadă. Alături de el, putonierul lui, mort și el. I-au luat în spinare doi soldați credoincioși prin ploaia de gloanțe și i-au dus înapoi, să nu cadă în mâinile păgânului.

În satul Turbarea, au luat un car cu boi și au pornit cu cei doi eroi spre Dumitrești, ca să-i îngroape creștinește. Nemții începuseră a scoborî înălțimile spre Dumitrești, iar celelalte trupe ale noastre se retrăseseră de mult și carul cu boi înainta mereu încet pe șoseaua plină de noroi ce duce la Dumitrești. Nu i-a fost dat însă viteazului să fie îngropat de camarazii lui. Dușmanul a început să tragă cu mitralierele în car și ciuruit de gloanțe, comandant și subaltern, au rămas în mijlocul șoselei. Cine l-a îngropat, unde zace acum corpul acestui erou, are sau nu la căpătâiul său o cruce? Ai fost plans de camarazi și prieteni, iubitul nostrum erou, acolo pe Valea Râmnicului, odihnească în pace sfintele tale oseminte.

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu