În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Aduceți știrile la timp cu orice preț!

Nici nu-și închipuie cineva cât de mult atârnă soarta unei bătălii, graba cu care știrile ajung la cei ce conduc lupta. O trupă este în pericol, dușmanul în număr mai mare atacă din toate părțile. Comandantul este curajos, și oamenii nu se dau, dar inamicul pe cât este de ucis, pe atât vine cu alte forțe și poziția trebuie menținută cu orice preț, iar pentru așa întâmplări trebuie să fie pregătit sufletul fiecărui ostaș, ca atunci când șeful său va întreba cine duce știrea, cerând ajutor de la ai noștri, toți să se repeadă pentru a înfrunta pericolul și a fi de folos, tot așa când o recunoaștere a trecut peste urma liniei inamice și a dat peste trupe dușmane, care se cred la dăpost și pot fi ușor atacate și capturate cu tot ce au. Atunci, cel care pleacă să dea vestea celor din urmă trebuie să facă să ajungă cu orice chip acolo și cât mai curând. Poate că tot norul unei bătălii mari să atârne de această știre mică. Dacă ai dus-o, trebuie să fii mândru pentru că ție ți se datorează izbânda. Mulți soldați din regimentul nostru au fost pătrunși de această calitate de bun ostaș, și veți vedea cum, deși răniți, nu s-au lăsat să cadă în mâna dușmanului, care folosindu-se de știre ne-ar fi bătut. În patrula brigadierului Săvoaie Toader, se afla soldatul Fleutoarcă Ioan, originar din comuna Cașin, județul Bacău, era contingent tânăr 1916 și făcea parte din Escadronul III. Faptul s-a petrecut pe când noi ne retrăgeam în decembrie 1916 pe la Soveja. Soldatul Fleutoarcă a fost trimis de Brigadier să dea de veste la Escadron că inamicul înaintează, pentru ca ai noștri să nu fie surprinși. Soldatul Fletoarcă a ajuns la timp și căpitanul Plăiniceanu a avut timpul să-și desfășoare lanțul de trăgători. În acest lanț, a intrat mândru de faăta și soldatul Fleutoarcă Ioan. Dușmanul parcă ar fi știut cine i-a făcut pocinogul, că imediat un glonte a venit să-l lovească pe Fleutoarcă. Dar, nici Dumnezeu nu îl lăsase uitat, căci rana pe care o avea în picior se vindecă în scurt timp și soldatul se putu întoarce acolo unde îl mâna dorul și dragostea de țară. De astă dată, pe pieptul lui Fleutoarcă strălucea Virtutea Militară de Război, clasa a III-a.

Mai puțin norocos, dar mai meritos de amintirea noastră a fost soldatul Ghizan Mihai din Escadronul I. Împreună cu alți doi camarazi, soldații Telu Gheorghe și Radu Ioan, forma vârful patrulei de sub comanda sublocotenentului Bănică Zanfir. Această patrulă, avea sarcina să recunoască forțele și gândurile inamicului care se găsea în ziua de 7 octombrie 1916 pe Valea Asăului. Tot mergând ei așa înainte, deși au cercetat în jurul șoselei așa cum se cade vârfului, n-au putut da peste un cuib de mitraliere nemțești bine pitite. Dar dușmanul, a fost prost, deoarece în loc să aștepte să sosească grosul patrulei și să-l toace cu mitraliera, a tras după cei trei voinici, ba i-a și rănit pe toți. Într-o clipă, și-au dat seama ce pericol aștepta pe ofițerul lor și pe camarazii ce veneau din urmă, n-au mai stat pe gânduri și fără a ține seama de durerea rănilor, au luat-o la galop înapoi. Din nou, au înfruntat ploaia de gloanțe și vestea ajunsese la șef. Mai grav rănit, era soldatul Ghizan Mihai care își dădu sufletul după trei zile. Cu cugetul împăcat, a plecat în împărăția cerului, că își făcuse datoria pe deplin și fără șovăire orice ostaș vrednic poate să-și dorească moartea ca acest viteaz care era din Escadronul I, contingentul 1916. Ceilalți doi, Telu Gheorghe și Radu Ioan, s-au vindecat și au știut să răsplătească în lupte crâncene pe dușman, de moartea fratelui lor de arme. Tot așa, a știut să se poarte și soldatul Nedelcu Gheorghe, într-o împrejurare care, dacă nu era mai grea pentru viața lui, era mai însemnată pentru Regiment. În ziua de 20 decembrie 1916, prin viscol și omăt, Regimentul nostru lupta pe dealul Bădinului, în Munții Vrancei. Caii la mână se găseau la o bună depărtare în urmă, dar de poziție era periculoasă pentru că dușmanul înainta necontenit. El cotropise biata noastră țărișoară cu oști câtă frunză și iarbă, iar ai noștri, de la începutul campaniei, și în Transilvania și în Moldova, iar acum la granițele Moldovei, tot singuri erau cu greul. De aceea, din nou inamicul insista să lăsăm poziția pe care mulțumită Domnului, tot noi a avurăm mai târziu, caii la mână erau amenințați să fie prinși, și ce este mai drag pentru un cavalerist decât calul, la care ține, mai mult ca la ochii din cap. Soldatul Nedelcu Gheorghe, fu trimis cu ordinul către comandantul cailor la mână, ca să se retragă. Tot câmpul era un iad de focul artileriei dușmane de toate calibrele, care doreau să bareze drumul înapoi, dar soldatul nostru era curajos de simțul datoriei, iar orice întârziere, pierdea caii și aducea rușine numelui de cavalerist. Atunci nu-i pasă de nimic, caută să-și apere țara și viața, nu pentru el, cât mai ales să ducă la timp știrea. Se strecoară printre ghiulele, dar prea erau multe și dese. O schijă îl rănește grav, dar el nu se dă bătut, ajunge și reușește să predea ordinul. Astfel de acte nu trec nerăsplătite. Bărbăția și credința cu care a salvat caii Regimentului, i-a pus pe piept Medalia Bărbăție și Credință, clasa a III-a. Ce mândru trebuie să fie el acum, cu decorația pe piept și cu galonul de rănit pe braț. Cât trebuie să-l pizmuiască flăcăii și nouă tuturor care ne mândrim ca a fost din Regiment cu noi, să ne fie ciudă că nu suntem ca el. Cu Bărbăție și Credință a fost decorat și sergentul Gheorghiu Vasile din Escadronul IV, din Iași, care sub foc ucigător de artilerie, fără a-și pierde cumpătul, a făcut legătura între Divizia 6 și Brigada XV Infanterie. Dar, bietul caporal Năcuță Ioan, din Escadronul I, contingentul 1916, cât l-ar fi așteptat familia lui în sat la Odobești, județul Bacău, și el a fost viteaz, și el știe cât de nevoie este să ajungă la timp cu știrea la domnul comandant al Regimentului, ar fi vrut ca în ziua aceea de 31 decembrie 1916, pe când era om de legătură și serviciul său trebuia să fie de folos. Plin de curaj și ocolind pericolele, se strecură să poarte o veste.

Totuși, sunt și oameni nenorocoși. Un glonte rătăcit de cine știe unde care l-a trântit la pământ, și când l-au găsit ai noștri, ținea știrea în mână încleștată atât de strâns ca n-au putut-o scoate. În clipa morții, s-a gândit se vede că, dacă nu mai poate ajunge la ai noștri, cel puțin nici dușmanul, o da peste mine să nu-mi citească vestea ce o duc. Fie-i țărâna ușoară! Ce lucruri frumoase putem noi învăța de la acești bravi, a înfrunta orice pericol pentru ca știrea să ajungă întotdeauna și la timp, și la destinație, iar dacă nenorocul ne face să cădem în mâinile dușmanului, cu orice chip căutăm a scăpa. De nu se poate, știrea trebuie distrusă, arsă, ruptă, sau chiar mâncată.

Brigadierul Săvoaie Toader din comuna Bădășeni, județul Suceava, făcând parte din Escadronul III, fiind trimis în patrulă pe jos cu patru oameni, faptul s-a petrecut prin luna decembrie 1916, pe când Regimentul se afla la Soveja. Patrula înainta până la lanțul de trăgători inamici, când a fost atacată cu focuri, care rupseră epoletul cu gradul caporalului, însă acesta, nu se înfricoșă și nici nu-și pierdu cumpătul. În speranța unui galon de fier ce avea să înlocuiască galonul rupt de gloanțe, el trimise imediat știrea despre inamic, comandantului său prin soldatul Fleutoarcă Ioan. Numai cu multe greutăți și grație sângelui rece al brigadierului Săvoaie Toader, patrula noastră se putu retrage nevătămată după ce fusese de folos.

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu