Ianuarie 1859 – un moment de grație și de splendidă inteligență a națiunii române!
Nu se cade să explice tocmai umilul grămătic de la ziar de ce. În genere, s-au preocupat deja alții mai pricepuți, formatorii de opinie de pe rețelele de socializare să reamintească despre faptul că am celebrat 164 de ani de la Unirea cea mică, despre cine a fost Cuza, despre entuziasmul oamenilor care au înfăptuit momentul de atunci ș.a.m.d.
Avem atâtea informații și, paradoxal, știm din ce în ce mai puțin despre tot, căci suntem din ce în ce mai puțin interesați de orice altceva decât universul propriu, infinitezimal adesea.
În manualele școlare ale generațiilor de dinainte de 1989 figura lui Cuza era luminoasă și exemplară: un domnitor drept, modest, un om între oameni. Generații întregi am învățat să-l iubim așa cum era retorica oficială, îi admiram portretul de o eleganță deosebită pe care i-l găseam prin manualele de istorie, acela realizat de Carol Popp de Szathmari, în care domnitorul, în picioare, îmbrăcat în uniformă cu fireturi, încins cu sabia, își odihnea o mână peste un document, pe care toți îl credeam actul Unirii…
Citeam istorioare emoționante despre noblețea lui, în timp ce-i strecura banii soldatului de gardă adormit sau ne însuflețeam văzând modul exemplar în care s-a purtat cu moș Ion Roată, în fine, ni-l închipuim prin prisma poveștilor și deprindeam, astfel, prin intermediul unui om prezentat drept model, dragostea de țară. O țară abstractă, dar pe care, ca pe orice abstracțiune, o purtam în inimă. Și inima noastră era, ca-n versurile Horei lui Alecsandri, română, neadmițând că nu ar fi asta cea mai frumoasă realitate posibilă.
Astăzi, deși postăm demonstrativ tricolorul și imagini cu hore ale unirii încinse în festivități oficiale, căci Facebook a devenit o tribună politică eficace, nu știu câți dintre noi mai simțim că ne bat în piepturi inimi române, întrucât sentimentul național nu mai constituie un obiectiv prioritar nicăieri.
Deși îl mimăm cu strășnicie când ne prindem, demonstrativ, în horele ipocrite pentru a da bine prin poze sau a bifa obligații profesionale, sentimentul unității naționale este doar accidental veritabil, la o minoritate care contează doar ca număr de voturi din patru în patru ani și pe care-i sensibilizăm cu mesaje naționaliste din punct de vedere ideologic, cu variații insignifiante de-a lungul timpului, căci, nu-i așa, scopul scuză mijloacele!
Prezent în inimile române la cei care-au înfăptuit Unirea de la 1859, această realitate demult apusă a fost, probabil, mobilul care i-a împins pe românii veacului al XIX-lea să se prindă în horă „și la viață cu unire, și la moarte cu-nfrățire!” Pentru ei, hora, simbol universal sub semnul circular al soarelui, din al cărui cult făcea parte la începuturi, joc care la noi are cea mai mare popularitate, prin algoritmul mișcărilor grațioase ale jucătorilor și prin comportamentul lor solidar, devenea un mod de manifestare a sentimentului apartenenței la o comunitate etnică și spirituală. Iar când vorbim de spirit, vorbim de valori, și este neîndoielnic faptul că oamenii acelor vremuri au împărtășit valori comune și au devenit, prin asta, o forță.
Nimic mai demonstrativ decât acest gest, al împletirii mâinilor în hora bucuriei și a fraternității celor două principate surori, care-și recunoșteau sorgintea comună și-și împărtășeau bucuria regăsirii.
Fulgurant, memoria trecutului recent îmi reactualizează imagini în care atingerea mâinilor devenise interzisă, în care banalul gest al strângerii de mână era înlocuit de grotești atingeri ale coatelor, de teama nu știu cărui virus care îngenunchease, batjocoritor, planeta.
Omenirii i se recomandase de către mai marii lumii să păstreze distanța fizică „de siguranță” și se propovăduia cu sârg „distanțarea socială”, confuzia devenise regină în termeni, în conștiințe și, mai trist, în inimi, care se simțeau din ce în ce mai puțin române…
Delimitarea practică de spiritul de solidaritate, manifestată complex, în ultimii ani, „la nevoi și la durere” s-a manifestat prin învrăjbirea cotidiană, într-un grad de neunire cum niciodată, parcă, n-a mai fost: vaccinați contra nevaccinați, frați contra frați, copii contra părinți, români contra români… În noi n-a mai „bătut” același suflet invocat de Alecsandri, ci doar interesul îngust, dezbinarea și radicalismul, degetul acuzator întins spre cel care avea o altă părere decât tine devenind simbolul ultimilor ani, și nu mâna întinsă fratern.
Perseverent ca picătura chinezească, efectul neunirii se resimte în faptul că foarte greu reușim și astăzi să ne dăm mâna unii altora, iar hora unirii, ca vinul îndoit cu apă, și-a pierdut din vigoare și e doar o caricatură circulară a unor trecute vremi și trecuți oameni, cum nu mai sunt și nu vor mai fi…
Cuza, om de carne și sânge și, mai ales, cu inimă, obligat de adversarii politici să abdice și să plece în exil, a muri singur, răsplătit de inimile de români după metehne mai vechi: cu nerecunoștință și cu uitarea, care „e scrisă-n toate legile omenești”. Spiritul unionist, ca o poză veche, s-a voalat și a rămas doar o amintire patinată a veacului și a oamenilor care au făcut, cum spunea Eminescu, „din toate cele icoană şi simbol”.
Empatizând cu tristețea poetului, asumându-ne multe dintre trăsăturile generației înfierate în Epigonii, ferindu-ne de paseism, dar fără a nega componentele pasionale și emoționale ale unui românism necesar, nu putem să nu ne lăsăm cuprinși de nostalgia unor vremuri și a unor ipostasuri umane care nu doar „convorbeau cu idealuri”, ci le și puneau în practică, întinzând mâna unul către altul și prinzându-se într-o horă a inimilor, ce au creat un moment cu adevărat frumos, și care va rămâne frumos mereu, în ciuda tendințelor euroentuziaste.
Oare vom mai putea da mână cu mână, inimă cu inimă, să încingem hora frăției până nu va mai fi între noi „decât flori și omenie”? Ca un idealist cum mă socot, dum spiro, spero.

Prof. Camelia Lepădat