Elena Farago s-a născut la Bârlad, la 29 martie 1878 în casa părinților săi, Anastasia și Francisc, ambii părinți fiind de origine greacă. Copilăria și-a petrecut-o alături de cei șapte frați și surori, fapt care se va reflecta mai târziu în opera literară. Va moșteni de la mama ei o sănătate delicată pe care timpul în loc să o îmbunătățească o va șubrezi. A învăţat un timp în pensioanele „Varlaam” şi „Drouhet” din Bârlad, fiind pasionată de frumos şi conștiincioasă la învăţătură. În perioada 1886-1887, Elena Farago a frecventat școala de stat sub direcția doamnei Neagoe, unde a dovedit din nou că este silitoare la aproape toate obiectele cu excepția matematicii, fiind absolut îndrăgostită de povești și poezii. Când a terminat școala primară în 1888 era deja o copilă deosebită de celelalte, fiind mult mai receptivă, cu o imaginație mai bogată și o judecată mai matură, deoarece viața o învățase multe. Acasă viața devenea din ce în ce mai grea, iar boala a semănat panică tot mai mult în casa lor și a secerat pe rând pe Nicolae, Celestina, Antoaneta și mama Anastasia. Aceste patru decese, survenite în perioada 1884-1890, au copleșit-o, lovitura cea mai grea fiind moartea mamei în 1890.
După decesul ei încetează și parcursul școlar al Elenei. Terminase două clase secundare. De acum încolo trebuia să se dedice familiei. Era cea mai mare dintre fete și grija trecea asupra ei. Ziua muncea în casă în timp ce tatăl se zbătea afară pentru a ușura viața copiilor. Noaptea, frântă de oboseală, după ce își culca frații și surorile răsfoia cărțile de școală ale fratelui ei mai mare, dornică de a nu pierde contactul cu învățătura. Citea toate ziarele și revistele pe care apucă să pună mână. Cum renunțase la studii pentru diplomă, își consacra timpul liber cultivării culturii generale pentru a uita faptul că era „mamă și soră” și nimeni „nu mă întreba ce mă doare”. În ciuda alinării oferite de marile idei despre care afla din lectură, cu sufletul rănit, cu visul frânt, cu suferința alături, Elena, va păși astfel în maturitate mult prea devreme. După ce şi tatăl ei se stinge, situaţiei Elenei (în vârstă de doar 17 ani) şi a fraţilor ei devine critică, astfel încât aceștia au fost împrăștiați pe la rude.
Situaţia a determinat-o să plece la 17 ani la un unchi din partea mamei ce locuia în Galati. Aici se îmbolnăveşte grav şi este nevoită să se interneze la spitalul Colțea din Bucuresti. După însănătoșire, se angajează la familia lui Gheorghe Panu, unde va avea prilejul să întâlnească oameni importanţi printre care si I. L. Caragiale, care o va găzdui și va deveni guvernantă la copiii marelui dramaturg. În casa lui Caragiale, Elena a găsit căldură sufletească, atmosferă de idei şi bună-dispoziţie, o bibliotecă bogată şi încurajare către cele spirituale, unde i-a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă şi G. Ranetti. Apoi tânăra se căsătoreste cu Francisc Farago, un „intelectual cu prestanță”, care îi ocrotește devenirea artistică, debutul ei făcându-se în 1902 cu poezia Gândul trudiților în „România muncitoare“, ea împărtăsind ideile socialiste ale soțului. Proaspătul ei soţ fusese numit în anul 1900 director al unei sucursale din Constanţa a Băncii Generale Române, și, în consecință, familia Farago s-a mutat în oraşul de la mare. Doi ani mai târziu, au ajuns la Brăila, iar din 1907, soţii Farago s-au stabilit în capitala Olteniei, unde au trăit tot restul vieţii.
Elena Farago a adoptat un băiat, pe Mihnea, în 1907 și a născut în 1913 pe Ana Virginia, Cocuța. Aceasta s-a constituit drept baza sufletească a orientării poetei spre lumea copiilor, cărora le dedică cele mai inspirate versuri, în cinci cicluri de poezie pe care le-a publicat, respectiv: Versuri (1906), Șoapte din umbră (1908), Din taina vechilor răspântii (1913), Șoaptele amurgului ( 1920) și Nu mi-am plecat genunchii (1926). „La Elena Farago iubirea se profilează mai cu seamă ca o așteptare -va constata Ada Stuparu- sau o neîmplinire, iar prezența ființei iubite este marcată, de cele mai multe ori, prin absență, în cel mai bun caz profilare în vis”.
Elena Farago devine colaboratoare a revistei „Sămănătorul” sub direcția lui Nicolae Iorga, unde ea semnează cu pseudonimul Fatma. Va da poezii și la „Luceafărul” lui Octavian Goga și O. Tăslăuanu, la „Făt –Frumos”, publicație condusă de Emil Gârleanu, și la „Ramuri” din Craiova. Atunci când se stabileste în anul 1907 cu familia la Craiova, poeta își va aduce aportul la animarea atmosferei culturale a Băniei, neezitând să găzduiască ședințe de cenaclu în propria casă, care a devenit loc de întâlnire pentru numeroşi colaboratori ai revistei „Ramuri” din al cărei comitet de redacție face parte dar şi pentru numeroşi scriitori consacrați din toată țara. Începând cu anul 1921, Elena Farago va ocupa funcția de director al Fundației „Alexandru si Aristia Aman” până în anul 1954 cand îşi va da ultima suflare. Poeta a condus timp de peste trei decenii destinele acestui lăcaş de cultură, având contribuţii deosebite în ceea ce priveşte regulamentul de organizare şi funcţionare al bibliotecii, fişarea cărţilor şi ţinerea unei evidenţe corecte de aranjare a publicaţiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecţiilor prin achiziţii şi donaţii.
Decizând să slujească viața culturală a Craiovei, după ce a administrat Fundația Aman, Elena Farago a înființat o Universitate liberă, unde organiza conferințe susținute de mari personalități ale artei. Așa cum apreciază Ada Stuparu, anul 1922 aduce un apogeu al activității ei, întrucât grupul de intelectuali cu care colabora editează revista „Năzuința” în care sunt promovate timp de șapte ani mari nume ale culturii locale și naționale. În 1936, Elena Farago a înființat Societatea Scriitorilor Olteni și apoi în revista „Gând și slovă oltenească” în 1938, i-a fost dedicat la 60 ani un întreg număr aniversar, ca „decană a poeziei feminine române”.
Tot în anul 1938, criticul literar Perpessicius, scria în ziarul Cuvântul, un amplu portret al poetei copiilor: „Doamna Elena Farago este întâia noastră poetă care a făcut din vers mai mult decât un fir de însăilat cuvintele şi în fragila pânză de păianjen a strofelor sau romanţelor domniei-sale a aruncat, ca pe-o urnă de lacrămi, în miniatură, inima domniei-sale suferindă. Şi cum se întâmplă adesea, în ţinutul acesta de miracole al Poeziei, pânza de păianjen nu numai că nu s-a destrămat, dar a învăluit, cu gingăşii de cuib, pe această pasăre rănită şi gemetele ei le-a prefăcut în cântece. Este în poezia d-nei Elena Farago, şi încă din volumul debutului de la 1906, o continuă aspiraţie, un continuu apel către pasărea albastră a dorului şi o continuă frângere a inimii. Dar inima aceasta, care aşa de puternic ştie să dorească, în aceeaşi măsură ştie şi să sufere. Nimeni n-a scris, şi nu numai în poezia feminină de la noi, unde este unică, tânguiri de iubire mai discrete, mai ferite de larma răspântiilor, mai umile în înălţarea lor smerită. Poeta însăşi s-a asemuit în una din cele mai puternice ale ei poeme cu o nouă Magdalenă, plângând în pragul unei noi iubiri. Şi imagina aceasta ar putea fi reţinută pentru întreaga poezie a doamnei Elena Farago. O poezie şoptită, ca o rugăciune de izbăvire a inimii, sub bolta tihnită a unei mănăstiri, o poezie de suferinţă care se stăpâneşte, se-nchide’n ea însăşi şi-n pagini de scrisori lăsate între filele unei cărţi de căpătâi, ca florile presatelor iubiri, se confesează pentru sine mai mult decât pentru pierdutul Lohengrin. De aceea, poate, şi graţie acestei tăinuite linişti în care a luat fiinţă şi s-a desăvârşit, poezia doamnei Elena Farago a prins virtuţi de balsam. Şi balsamul nu cunoaște moarte”.
A semnat de-a lungul timpului şi ca Ellen, Elena Fotino, Ileana, Ileana-Fatma, Andaluza și a colaborat cu versuri şi proză la „Adevărul”, „Epoca”, „Ramuri”, „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români”, „Dimineaţa copiilor”, „Floarea darurilor”, „Viaţa românească”, „Zeflemeaua”, „Luceafărul” etc. De-a lungul carierei, Elena Farago a fost distinsă cu Premiul Academiei Române (1908, 1920), Premiul „Femina” (1925), Premiul Naţional pentru Poezie (1937).
OPERA:
–Versuri, Budapesta, 1906;
–Șoapte din umbră, Craiova, 1908;
–Din taina vechilor răspântii. Versuri, Craiova, 1913;
–Pentru copii, I-II, Craiova, 1913-l920;
Copiilor, Craiova, 1913;
–Din traista lui Moș Crăciun, Versuri pentru copii mari și mici, desene de A. Petrescu, București, 1920 (ed. II, 1926; ed. III, 1937; ed. IV, 1947);
–Șoaptele amurgului, Craiova, 1920;
–Bohocica, Craiova. 1921;
–Dar din dar, proză, Craiova, 1921;
–Să nu plângem, Craiova, 1921;
–Să fim buni. Povestiri pentru copii, Craiova, 1922;
–Poezii alese, București, l924;
–Ziarul unui motan. Povestiri, București, 1924;
–Scrisori, Arad, 1925;
–Într-un cuib de rândunică. Povestiri pentru copii, București, 1926;
–Nu mi-am plecat genunchii. Poezii, Craiova, 1926;
–Poezii. 1906-. Bucăți alese, București, 1928;
–Visul lui Viorel, Craiova, l928;
–Poezii. 1906-l936, ed. definitivă, îngrijită de autoare, București, 1937;
–A ciocnit cu ou de lemn, Craiova, 1943;
–Într-o noapte de Crăciun, Craiova, 1944;
–4 gâște năzdrăvane, Craiova, 1944 (ed. II, 1975; ed. III, 1986);
–Plugușorul jucăriilor, Craiova, 1944;
–Să nu minți, să nu furi, București, 1944;
–Poezii pentru cei mici, desene de D. Dascălescu, București, 1957;
–Țop-țop. Poezii, ilustrații de G. Bratu, Craiova, 1974;
–Poezii, ed. îngrijită de L. Călin, București, 1975;
–Versuri, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de C. D. Papastate, Craiova, 1978;
–Cățelusul șchiop, București, 1974 (ed. II, 1979; ed. III, 1985; ed. IV, 1989).
Traduceri:
-Traduceri libere, versuri, Craiova, 1908;
-Traduceri libere și reminiscente din Emile Verhaeren, Henri de Regnier, Paul Verlaine, Sully Prudhomme, Ed-mond Haracourt, Craiova, 1921;
–Dar din dar, Craiova, 1921;
-M. Maeterlinck, Justiția, București, f.a.;
-idem, Pasărea albastră, Craiova, f.a.;
-A. France, În anul 2270, București, f.a.;
-L. Hearn, Legende japoneze, București, f.a.
Elena Farago a fost o personalitate reprezentativă pentru imaginea capitalei oltene, după cum spunea poetul Geo Bogza: „A fost o vreme când, pentru orice intelectual român, Craiova însemna Elena Farago. Acolo, în capitala Olteniei, continua o bănie, datorită unei femei a cărei casă cu uşa mereu deschisă devenise o instituţie: oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea“.
S-a stins din viaţă la 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință, fiind înmormântată în Cimitirul Ungureni din Craiova.
Surse:
– Alexandru Assan, În casa Elenei Farago, Adevărul, miercuri, 17 martie 1937;
-Liviu Călin, Portrete și opinii literare, Editura Albatros, București, 1972;
-C. D. Papastate, Elena Farago, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975;
-Eugen Lovinescu, Corespondență cu Mihai Dragomirescu și Elena Farago, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976;
-Tudor Nedelcea, 70 de trepte, Monografie întocmită cu prilejul aniversării a 70 de ani de existență a Bibliotecii Județene Dolj, prefață de Dan Simionescu, Craiova, 1978;
-Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, vol. III, Editura Univers Enciclopedic, 2005;
– Ada Stuparu, Elena Farago în scrisori și documente inedite. Recuperări biografice, Editura Sim Art, Craiova, 2010;
– Idem, Elena Farago. Viața și opera sa, Editura Autograf MJM, Craiova, 2014.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
