You are currently viewing EDITORIAL: Lupte grele în Budapesta. 1 – 15 ianuarie 1945

EDITORIAL: Lupte grele în Budapesta. 1 – 15 ianuarie 1945

  • Post category:Editorial

Condițiile în care au trebuit să acționeze militarii români după 1 ianuarie 1945 în Capitala ungară au fost radical schimbate față de cele anterioare. De la luptele duse într-un teren șes (până la prima fâșie de apărare), apoi deluros și împădurit, s-a trecut la aprige încleștări într-o metropolă în care majoritatea clădirilor erau transformate în puternice puncte de sprijin, străzile fiind baricadate iar în spațiile dintre ele și în parcuri construite baricade, amplasate tunuri și alte mijloace de foc, în special mitraliere, tunuri antitanc, aruncătoare de mine etc.
Apreciind realist situația, generalul Nicolae Șova (care a refuzat, anterior, intenția comandamentului sovietic de a disloca Corpul 7 armată în altă zonă a frontului, după ce luptase și sângerase șase săptămâni pe căile de acces spre marele oraș) a decis să treacă la ofensivă cu diviziile 19 infanterie (la dreapta pe direcția de efort) și 9 cavalerie în primul eșalon, luând cele mai adecvate măsuri pentru cucerirea fiecărui obiectiv în parte.

1 ianuarie 1945. Încă din prima zi de luptă, militarii Diviziei 19 infanterie cuceresc parcul Lucska Mjr. și cartierul Rákoshegy, iar cei ai Diviziei 9 cavalerie cartierul Köbánia şi pătrund prin lupte grele de stradă, circa 4 km în interiorul orașului.
„Era un infern – rememora Ilie David, subofițer în grupul de comandă al divizionului 1 din Regimentul 6 artilerie călăreață. Artileria trăgea din ambele părți de se cutremura pământul. Nu se auzeau decât explozii de proiectile și bâzâit de gloanțe”.
2 ianuarie. În prima linie de luptă este introdusă și Divizia 2 infanterie (la flancul drept), Regimentul 26 dorobanți cucerind, casă cu casă, până seara, cartierul Rákosfalva.
3 ianuarie. Unități ale Diviziei 9 cavalerie pătrund în partea de est a Hipodromului (împrejmuit cu gard de zid, cu tribune, trepte și acoperiș de beton, transformat de inamic în aerodrom), ocupându-l definitiv la 7 ianuarie.
„După o scurtă pregătire de artilerie – rememora fostul sublocotenent Mircea Marcu, comandant de pluton în Regimentul 13 călărași – am pornit la atac; de fapt era o luptă inegală, ai noștri acționând pe un teren drept ca în palmă, inamicul stând adăpostit în subsolul betonat al tribunei centrale a hipodromului, de unde se trăgea prin niște ferestre foarte mici. A fost o luptă pe viață și pe moarte; se trăgea cu mitraliere, pistoale mitralieră, arme cu lunetă, tunuri antitanc. De fiecare dată când ai noștri de ridicau, pentru a face mici salturi, erau imediat culcați la pământ de focul năprasnic din față. Lupta a durat de dimineață până după masă. De abia după ce a început să se însereze, protejați de întuneric, am reușit să mai înaintăm puțin, târându-ne pe pământul deja acoperit de un strat de zăpadă, deoarece între timp începuse o ninsoare măruntă și deasă”.
4 -7 ianuarie. Jurnalul de operaţii al Diviziei 19 infanterie consemnează dârzenia luptelor:
,,Luptele de stradă care s-au dus au fost sângeroase, inamicul luptând din casă în casă” (4 ianuarie);
,,Rezistențele întâlnite sunt foarte puternice. Inamicul este organizat pe mai multe linii cu șanțuri continui și luptă din casă în casă. Dispune de foc foarte puternic de toate armele. Trage cu artilerie de calibru mare de 105 mm și 150 mm. Se înaintează aproximativ 100 metri”(5 ianuarie);
,,Lupta în localitate se dovedește a fi cea mai grea inamicul apărând cu dârzenie fiecare casă, fiecare zid, fiecare colț de stradă… Rezistențele inamice din blocuri sunt foarte dârze, în special în cele de la casele în formă de V. Organizațiuni puternice de teren împiedică orice înaintare (6 ianuarie);
,,Inamicul rezistă totuși, fiind bine organizat la teren și în blocuri, dispunând de un foc violent de toate armele” (7 ianuarie).
8 ianuarie. Batalionul 1 din Regimentul 26 infanterie (Divizia 2) cucereşte Poșta Centrală (o clădire masivă, adevărată fortăreață, înconjurată de un gard înalt, înconjurat de câmpuri de mine), în luptă fiind uciși, răniți sau dați dispăruți peste 250 de militari români.
9 ianuarie. Regimentele 94 și 95 infanterie din Divizia 19 ocupă casele în formă de „V” și grupul de fabrici cuprins între străzile Rona și Fogorasi, ajungând în zona căii ferate, care traversa Budapesta (paralelă cu Dunărea).
10 ianuarie. Maiorul Nicolae Teodorescu: „Inamicul este hotărât să apere dârz Budapesta, până la ultimul om. Inamicul dispune de trăgători foarte buni care, fără a face risipă de munițiuni, folosesc cu îndemânare armamentul. Lipsa munițiunilor de artilerie nu influențează pe luptători”.
11 ianuarie. Cavaleriștii Diviziei 9 angajează lupte pentru cucerirea cazărmilor Franz Joseph (două grupuri de clădiri separate de strada Hös), la sud de care se aflau mai multe blocuri separate de străzi înguste, unde inamicul amplasase tunuri și mult armament automat. În timp ce unele subunități manevrau pe la sud, altele au pătruns în interiorul cazărmilor, unde au angajat lupte la baionetă, grenadă sau cu pistolul automat, cucerind obiectivul la 13 ianuarie.
12 ianuarie 1945. Pentru a exploata mai bine avantajele oferite de teren, generalul Nicolae Șova constituie o „Grupare de manevră”, compusă din Divizia 9 cavalerie, regimentele 94 și 95 din Divizia 19 infanterie și Regimentul 31 dorobanți din Divizia 2 infanterie, comandată de generalul Ilie Antonescu, care execută o acţiune de învăluire pe la sud-vest ajungând la marginea de est a cimitirului Kerepes și în apropierea Gării de Est. Transformat într-o adevărată fortăreață, cimitirul Kerepes a fost asaltat în dimineața zilei și cucerit până seara.
,, Cavourile (din cimitirul Kerepes – n.n.) – consemnează jurnalul de operaţii al Diviziei 19 infanterie – erau adevărate cazemate în care se închidea inamicul, iar zidul înalt și gros îl înconjura ca o cetate. În sfârșit, spre seară, după extraordinar de grele lupte, cimitirul este cucerit până la zidul de nord. Orice escaladare a zidului în această parte este imposibilă. Ostașul care încearcă o face cu prețul vieții sale. Din blocurile de la nord de cimitir se bate cu foc puternic acest zid. Din această cauză pierderile noastre în această zi au fost foarte mari. Ele marchează dârzenia luptei”.
„Încăierarea din cimitir – rememora fostul căpitan Ion Diaconu, ofițer cu operațiile în Regimentul 95 infanterie – a fost o furie oarbă. Inamicul trăgea mult, consumând cantități mari de muniții, la care artileria noastră riposta energic, cu grijă însă să nu lovească luptătorii proprii; efectul tragerilor de o parte și de alta era formidabil. Se zguduia pământul, se prăvăleau monumentele funerare, se crăpau mormintele din care ieșeau și morții printre cei vii. Loviturile puternice de artilerie și aruncătoare au distrus acoperișul clădirii unde era instalat postul de comandă al Regimentului 95 infanterie; o schijă a lovit pe colonelul Ștefan Mihăilescu în paftaua de la centură și, ca prin minune, ofițerul a scăpat nevătămat”.
13 ianuarie 1945. Regimentului 3 roșiori trece la atac cu divizionul comandat de maiorul Cristescu, întărit cu un pluton de mitraliere și sprijinit de focul secției anticar și al aruncătoarelor de calibrul 81,4 și 60 mm, şi înfrânge inamicul de la Fabrica de cauciuc.
La cererea comandamentului sovietic, aviatorii români bombardează două poduri de peste Dunăre pentru a întrerupe legătura dintre cele două grupări inamice încercuite pe ambele maluri ale fluviului.
14 ianuarie 1945. Lupte grele se dau și pentru ocuparea Gării de Est, în care a intrat, prin foc și salturi îndrăznețe, compania sublocotenentului Vajache din Divizia 19 infanterie. Încercând să recucerească Gara, inamicul a atacat puternic dinspre piața Barosi și Bulevardul Rákóczi.
„Cu tot focul companiei – rememora Aurică Sitaru –, inamicul, protejat de tragerile proprii de pe tancuri, a început să se apropie de gară. Locotenentul Vajache ia imediat grupa de mitraliere și în cea mai mare grabă o pune în bătaie la ieșirea din gară, spre piață, adăpostită bine de un zid scund și suficient de gros. Mitralierele încep să tragă neîntrerupt, dar inamicul, cu toate că avea pierderi, a continuat să se apropie și în cele din urmă a ajuns la intrare. Aici are loc o încăierare pe viață și pe moarte; o mitralieră inamică și-a îndreptat tirul spre ofițer și o ploaie de săgeți de foc îi străbate pieptul”.
15 ianuarie 1945. Pentru înfrângerea inamicului din hotelul Astoria, și a altor şase clădiri din zonă, transformate în adevărate fortărețe, un escadron din Regimentul 9 călărași luptă şi din cameră în cameră. Deoarece nu a fost posibilă cucerirea unui bloc din care inamicul supraveghea și stăpânea, prin focul armelor automate, toate străzile din față, militarii români i-au dat foc.
Continuând înaintarea spre Dunăre, militarii români au ajuns, în seara zilei, la mai puţin de 2 km de fluviu.
Relevând contribuția Corpului 7 armată la luptele duse în interiorul Budapestei, generalul Nicolae Macici, comandantul Armatei 1, releva: „Timp de 15 zile, Corpul 7 armată a continuat cu înverșunare atacurile sale și a pătruns călare pe artera principală Matyasföld, adânc pe 10 km, în inima Capitalei maghiare, reușind: să cucerească sute de blocuri de clădiri în care inamicul se apăra cu încăpățânare; să străbată numeroase străzi baricadate, minate, flancate de un foc năprasnic; să treacă peste ziduri, ruine, diguri, șanțuri și căi ferate, pândite de focul inamic; să curețe cartiere întregi din oraș de nenumărate corpuri de rezistențe inamice, ascunse pretutindeni, de unde apărătorii încercau să lovească în spate trupelor noastre. Numai prin astfel de lupte dârze unitățile din compunerea Corpului 7 armată au reușit să ducă tricolorul românesc pe cazărmile Franz Joseph, pe clădirea Poștei Centrale, pe Hipodrom și pe Gara de Est din centrul Budapestei. Contribuția aceasta va rămâne însemnată pentru totdeauna în istorie, atât prin succesele strălucite obținute, culminând cu intrarea și luptele din interiorul Budapestei, cât și prin cuceririle și capturile importante de război, prin distrugerea forțelor inamice din față și capturarea unui foarte mare număr de prizonieri unguri și germani, rezultate obținute însă numai prin jertfele grele ale ofițerilor, subofițerilor și ostașilor noștri. Astfel, prin priceperea și vitejia comandanților de toate treptele și a trupelor și prin spiritul lor larg de sacrificiu, prin sângele vărsat din abundență, s-a înscris cea mai frumoasă pagină de glorie română din acest război contra
germano-maghiarilor”.
Când „momentul victoriei, al recompensei şi al onoarei” se apropia, Corpul 7 armată a fost îndepărtat, în mod nemeritat şi „necamaradereşte”, de la „onoarea” de a participa la lichidarea completă a rezistenţelor inamice din Budapesta, aşa cum preciza, la 16 ianuarie, generalul Nicolae Şova, comandamentul sovietic ordonând scoaterea lui din dispozitivul de luptă şi deplasarea pe frontul din Cehoslovacia.
În cele 80 de zile de lupte crâncene, începute la Tisa până la nici 2 km de Dunăre, Corpul 7 armată român (36 348 de oameni: 1 529 ofițeri, 1 768 subofițeri și 33 051 trupă) a parcurs 135 km în adâncimea dispozitivului de luptă inamic.
Pierderile proprii înregistrate de la Tisa până la Dunăre s-au cifrat la 10 708 militari (365 ofițeri, 378 subofițeri și 9 965 trupă), morţi, răniţi şi dispăruţi, adică 29% din efective.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu