La rândul lor, autorităţile militare de la Bucureşti erau de acord să trimită în Uniunea Sovietică „armament de modele vechi şi străine” şi muniţie de fabricaţie germană, cehă şi belgiană, astfel: 240 de tunuri antiaeriene sovietice 61-K (model 1939, cal. 37 mm) şi 168 de tunuri antiaeriene sovietice 52-K, model 1939, cal. 85 mm (fiecare cu câte cinci unităţi de foc); 8150 de puşti Z.B.; 1170 de puşti-mitraliere Z.B. şi 367 de mitraliere Z.B., cal. 7,92 mm; 55.217.000 de cartuşe (cal. 7,92 mm) pentru puşti, puşti-mitralieră şi mitraliere de tipul Z.B.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat propunerea prezentată de către generalul de armată Leontin Sălăjan şi susţinută de Gheorghe Apostol, iar schimbul respectiv s-a realizat după ce ambele părţi au efectuat o revizie generală a întregului armament şi a muniţiei, în uzinele şi în atelierele proprii. Cele 200 de tancuri T-34/85 au ajuns astfel la şase batalioane româneşti şi, din luna septembrie 1968, au fost utilizate pentru a înzestra anumite unităţi ale noilor Divizii 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate: R. 2 Mc. (amplasat la Bucureşti şi subordonat Diviziei 57 Tancuri); R. 321 Mc. (Râmnicu Sărat), R. 301 Mc. (Galaţi) şi R. 282 Mc. (Focşani), aflate în compunerea Diviziei 67 Mecanizate; R. 223 Mc. (Dej), R. 221 Mc. (Bistriţa) şi R. 227 Mc. (Someşeni), subordonate Diviziei 81 Mecanizate. Aceasta a fost una dintre măsurile urgente aplicate de autorităţile de la Bucureşti, după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în noaptea de 20 spre 21 august 1968.
Pentru liderii de la Moscova, schimbul de armament şi muniţii dintre Uniunea Sovietică şi România, realizat în perioada 1961-1962, a avut următoarele avantaje:
– unităţile armatei sovietice au cedat armament, tehnică de luptă şi muniţii unui stat aliat şi, probabil, au dorit să primească în schimb echipamente moderne, fabricate în uzinele sovietice sau provenite din stocurile existente în U.R.S.S. Deoarece Nikita Hruşciov dorea să scadă efectivele militare convenţionale ale U.R.S.S. şi să aloce o parte dintre economiile obţinute pentru dezvoltarea cercetării în anumite domenii de vârf (aviaţie, rachete şi submarine), este posibil ca unităţile care au trimis în România arsenalul acestora (uzat moral) să fie reorganizate sau chiar desfiinţate;
– armata română era menţinută într-o stare de dependenţă faţă de piesele de schimb ale echipamentelor militare primite din U.R.S.S. Totodată, se consolida relaţia de colaborare dintre cele două state şi, în mod implicit, liderii de la Kremlin puteau exercita o influenţă foarte mare în relaţiile autorităţilor de la Bucureşti cu alte ţări;
– modelele vechi de armament şi muniţii, trimise de România în URSS, în anii 1961-1962, puteau fi expediate de liderii politici şi militari de la Moscova în diferite state din Africa, Asia şi America Latină, unor grupuri de revoluţionari pro-marxişti.
În cursul convorbirilor care au avut loc la Bucureşti, la 26 martie 1965, dintre gazdele române şi delegaţia chineză care a participat la funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-ministrul Zhou Enlai a declarat astfel: „Anul trecut, Uniunea Sovietică a trimis armament pentru [forţele Vietcong din] Vietnamul de Sud: cam 60-70 de mii de puşti. Ce fel de puşti erau acestea? Erau nişte puşti nemţeşti pe care Uniunea Sovietică le-a capturat de la trupele naziste în cel de-al doilea război mondial, arme ce nu pot fi folosite. Tovarăşii vietnamezi, care sunt foarte cinstiţi, au trimis foarte mulţi oameni să controleze aceste puşti; aceştia au găsit numai aproximativ 10 mii de puşti ce puteau fi folosite. Dar şi acestea erau foarte grele. Noi le-am spus să le trimită înapoi, dar ei ne-au răspuns că nu au curajul, că mai bine le lasă în muzeu (subl.n.)”.
VA URMA
Dr. PETRE OPRIS
Bibliografie:
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 38/1989, f. 2; 15-21.
Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 387-394.
