Era în Ajunul Crăciunului. După o vară caniculară și o toamnă destul de generoasă, cu temperaturi ridicate și zile însorite, cu puține precipitații și vânturi ținute în frâu, dintr-o dată, așa pe neașteptate, iarna își intrase în drepturi. Iar când gerul își arată colții și vântul începe să bată nebunește spulberând zăpada dezlănțuită din cămările cerului, nimeni și nimic nu se mai poate împotrivi. Se întâmpla cu aproape o săptămână în urmă. Era săptămâna de dinainte de Crăciun. Cine oare mai aștepta iarna? Toți locuitorii satului așteptau Moșul, eternul Moș Crăciun cu plete dalbe, așteptau colindătorii, așteptau Nașterea Mântuitorului, cuprinși de Magia Crăciunului și a celorlalte sărbători de iarnă. La început, ninsese liniștit. Fulgii de nea mari și pufoși cădeau încet, parcă ținându-se de mână. Au fost primiți cu bucurie de toți, mari și mici, gândindu-se că numai așa se putea întregi cu adevărat ceea ce se numea Crăciun. Apoi ușor, ușor, de la o zi la alta, vântul a început să bată mai năpraznic spulberând zăpada, așezând-o în unele locuri în nămeți mari cât casa. Gerul, ca să nu rămână mai prejos, și-a răcit răsuflarea într-atât încât, oricât de gros ai fi fost îmbrăcat, simțeai cum îți mușcă din obraji, ca un copil înfometat dintr-un măr roșu și gustos. Calendaristic, iarna era în drepturi. Dar, dacă tot nu se grăbise să vină, nu mai putea oare să aștepte măcar până după sărbători, să se poată bucura în voie de aceste zile binecuvântate și cei mai puțin norocoși? Căci într-un sat, cum de altfel peste tot în lume, precum se știe, nu toți locuitorii sunt egali. Și când în ajun de sărbători nu ai de niciunele, vântul, viscolul și gerul nu sunt tocmai binevenite! De ce spun asta? Pentru că…

*** La marginea satului, într-o căsuță mică, parcă răsărită direct din pământ, cu acoperișul într-o rână, ferestre mici și ușa pe măsură, neînchipuit de sărăcăcios mobilată, locuia un băiețel, pe numeTeodor. Bătea spre doisprezece anișori. Era un copil frumos, destul de înăltuț pentru vârsta lui, cu părul bălai, ușor ondulat, ochii albaștrii ca cerul, dar niciodată senini. Chiar și atunci când soarele strălucea pe cer, ochii lui Teodor tot întunecați erau. Și de cele mai multe ori înlăcrimați. Fără să vrea, ori de câte ori vedea un copil purtat de mama lui de mână pe ulițele satului, în colțul ochilor îi apăreau lacrimi fierbinți, amare, pe care copilul le lăsa să se prelingă pe obraji până în dreptul buzelor primindu-le ca pe un sărut matern, sărut de care el nu mai avusese parte de ceva vreme. Abia dăduse colțul ierbii când mama lui, scumpa lui mamă, căzuse la pat doborâtă de o boală necruțătoare. Se luptase cu ea toată iarna, tot sperând că o dată cu venirea primăverii va renaște ca și pasărea Phoenix din propria cenușă. Nu a fost însă așa. Slăbită peste măsură din cauza lipsei alimentelor de bază și a frigului, înainte de Paște, sufletul ei s-a ridicat la ceruri, primind odihna veșnică, cu șiguranță, în locul cu verdeață unde nu este nici întristare, nici suspin, acolo unde mulți dintre muritorii de rând trag nădejde să ajungă într-o bună zi. Dacă vor ajunge sau nu, vor vedea ei la vremea potrivită. Însă mama lui Teodor, la cât de bună, de muncitoare, de ocrotitoare și de evlavioasă a fost, nu se putea altfel. Își crescuse fiul singură, fără nici un ajutor din partea nimănui. Părinții ei trecuseră în neființă, rând pe rând, înainte ca ea să împlinească șaisprezece ani. Frați și surori nu avea. Rude care să o poată avea în grijă nici atât. Fiecare cu lipsurile și cu gurile lor de hrănit. Era însă frumoasă, cea mai frumoasă din sat. Mulți băieți o plăceau, dar… Fiind prea săracă, familia băiatului de care se îndrăgostise la numai optisprezece ani nu a acceptat-o ca noră. Nici faptul că urma să aibă un copil nu i-a putut îndupleca să treacă peste acest aspect. Erau cei mai bogați oameni din sat și aproape vecini, însă niciodată nu au ajutat-o cu nimic. O disprețuiau, cu toate că se spune: contrastele se atrag! Se vede bine că aici nu a funcționat. Și mare greșeală au făcut. De inimă rea, tatăl lui Teodor s-a îmbolnăvit și a murit la scurt timp după nașterea lui. Dar când răutatea vine din vanitate, și mai ales din lăuntrul ființei tale, nici bucuria și nici necazul nu te fac să renunți și să accepți situația ca atare. Nemaiputând îndura însă reproșurile oamenilor din sat vizavi de situația creată, orgolioasa familie a vândut tot și a plecat . Unde? Nimeni nu avea să știe. Toate pământurile, vitele și acareturile le cumpărase un om din orașul apropiat. Era necăsătorit, undeva așa, între două vârste, om bun la suflet și cu dare de mână. Cei drept, nu stătea numai în sat. Își păstrase casa de la oraș și petrecea timp bun și pe acolo. Mai ales iarna. Niciodată nu petrecuse sărbătorile la țară. Vânduse la rândul lui vitele și jumătate din pământul cumpărat sătenilor. Și tot ei îl ajutau la treburile din gospodărie și la lucrul pământului. Plătea bine, toți lucrau cu tragere de inimă. Era iubit și respectat de către toți locuitorii. Mama lui Teodor a lucrat încă de la început pentru omul cel bun de la oraș, singură, iar mai apoi, vara , împreună cu fiul ei. Era tare harnică și cumpătată. Din bănuții câștigați, cei drept nu prea mulți, că mai primea și bucate pentru munca depusă, reușea să pună deoparte pentru a-l putea trimite pe băiat la școală. Sărăcia lucie în care trăiau nu o împiedica să nu fie bună gospodină. În căsuța ei era mereu măturat, puținele lucruri pe care le avea erau întotdeauna aranjate, îmbrăcămintea în fiecare zi curată, așa peticită și pestriță cum era ea. Muncise până în toamnă târziu, înainte de a se îmbolnăvi. Primise și bani și bucate suficient ca să treacă cu bine peste iarnă. Iarna o trecuse, precum și o bună bucată din primăvară, însă Domnul a chemat-o în Grădina Raiului, să petreacă Paștele laolaltă cu îngerii. Rămas singur, Teodor nu a mai mers la școală. A mers în schimb la lucru în locul mamei, fără să știe că de fapt acolo, în acele case s-a născut și a trăit tatăl lui. Mama sa rugase sătenii să nu aducă niciodată vorba despre asta în prezența lui. Iar noul proprietar nu avea de unde să știe. Vara, a trecut repede, precum și toamna. Din munca lui de copil, singur și neajutorat, abia își ducea traiul de pe o zi pe alta. Stăpânul, cum îl numeau metaforic sătenii, încheind anul agricol, ca de obicei, a plecat la oraș. În casă rămăsese numai un singur om, care locuia într-o odaie din fundul curții, așa, să nu fie casa goală, cum s-ar zice. Era de fel cam ursuz, nu prea îi plăcea compania altora, așa că mai tot timpul îl petrecea închis în cămăruța lui. Era ca și cum n-ar fi fost, curtea și casa păreau nelocuite pe tot timpul iernii. În afară de dâra de fum care ieșea pe coșul din dreptul camerei îngrijitorului, nimic nu trăda că acolo se află cineva. Însă, în această iarnă, spre mirarea sătenilor, cu o zi înainte de Crăciun, se întâmplă ceva neobișnuit. Mai întâi la poarta mare dinspre drum, opri mașina proprietarului, iar lângă aceasta, o mașină mai mare, o camionetă, în spatele căreia se afla un brad imens și multe, foarte multe cutii frumos ambalate, de diferite dimensiuni. Domnul Eduard, căci așa se numea orășeanul nostru, băgă mașina în curte, cât mai în spate, iar cealaltă o urmă, oprindu-se la intrarea principală din fața casei. Trecerea spre camere se făcea printr-un hol imens, interminabil, cu tavan înalt, ușor boltit. Când treceai pragul aveai impresia că acest hol ocupă aproape toată casa. De fapt nu era numai holul de la intrare, propriu zis. Aici se primeau musafirii când erau mai numeroși, cu diferite ocazii, aici se așezau mesele de sărbători, de ziua de naștere a domnului, era așadar o cameră multifuncțională. Păcat însă că asta nu se întâmpla mai des. Nefiind căsătorit, copii să aibă nici atât, asemenea petreceri erau rare. Iar cele la care am făcut referire au avut loc numai vara, niciodată în mijlocul iernii. După ce, ajutat de cei doi oameni care însoțiseră camionul, cărase toate pachetele și ridicase bradul înalt până la tavan exact în mijlocul încăperii, domnul Eduard plăti șoferului și îl lăsă liber să plece. Se îvârtea în jurul bradului ca un copil fericit , frecându-și mâinile de bucurie, încântat peste firea omenească de ideea năstrușnică care îi venise în minte imediat ce se trezise în dimineața de Ajun…

*** Se trezise, fără să vrea cu mult înainte de ora obișnuită. Se ridică din pat și privi pe fereastră. Vântul nu mai bătea aproape deloc iar zăpada , mult mai rară ca înaite de culcare, se cernea așternându-se liniștit. -Doamne, bine că ai potolit urgia! zise el ca un om mulțumit. Câți oameni singuri și amărâți oare au avut de suferit de pe urma viscolului și a gerului. Măcar Crăciunul să le fie liniștit! Câți copii…mai zise și se opri neștiind ce să mai spună. Întreaga lui putere de concentrare se blocase într-un singur punct: Teodor. – Dumnezeule Mare, Teodor e singur! Primul Crăciun fără aripa ocrotitoare a mamei lui, singur în căsuța aceea sărăcăcioasă pe care cu greu ți-o mai poți imagina în picioare după o asemenea vreme. Ce rău îmi pare că nu l-am luat să petreacă iarna cu mine. Și așa școala a abandonat-o, din primăvară când ne întorceam în sat vedeam ce era de făcut. Sărmanul băiat… Eduard ieși din dormitor îndreptându-se spre bucătărie. De cum deschise ușa, ochii îi alunecară pe brăduțul mic lăsat lângă ușa se la intrare, asteptând seara pentru a fi împodobit. Nu pentru că nu avea unde să îl instaleze sau din lipsa banilor nu cumpărase unul mai mare. Nicidecum. Casa era destul de spațioasă iar afacerile din oraș mergeau destul de bine. Însă pentru el, bradul de Crăciun, era ceva simbolic. Mecanic se îndreptă spre camera unde se afla televizorul și îl porni, dorin să afle situația drumurilor din zonă, căci o idee i se conturase în minte. Dacă nu era Teodor aici, avea să meargă el acolo! Prinse buletinul meteo aproape de final, dar indeajuns pentru a afla că pe drumurile județene se circulă fără dificultăți. Bun, o problemă deja era rezolvată! Se îmbrăcă rapid, își luă telefonul mobil și ieși din casă. Mergea grăbit, parcă mai repede ca niciodată. Piața nu era departe, iar lângă ea, se afla un magazin mare din care puteai cumpăra orice îți doreai. Prima oară se opri în piață, la standul cu brazi. Calculă ceva în gând , apoi îi spuse vânzătorului ce înălțime ar dori să aibă bradul. Când acesta îl aduse lângă el, lui Eduard i se păru imens. Dar asta și voia: un brad cum nu avusese niciodată. Mai ale că anul acesta nu-l va împodobi numai pentru el, îl va împodobi și pentru…și din nou se blocă. În minte îi încolțise o altă idee… – Da, murmură el, voi face ceva deosebit anul acesta! – Ați spus ceva? întrebă vânzătorul. Nu vă place bradul? – Ba da, nicio problemă! Cît costă? Dar mai am o treabă de rezolvat, iar bradul trebuie dus în afara orașului. Mă puteți ajuta? – Desigur. Cunosc pe cineva care are o camionetă. Se rezolvă. -Atunci, luați legătura cu el, până cumpăr eu tot ce îmi trebuie. Intru în magazin. – Nu vă faceți griji, vă așteaptă. Imediat ce intră în magazin, Eduard, chemă o vânzătoare și îi spuse: – Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Nu am făcut niciodată cumpărături pentru copii. Îmi trebuie haine, dulciuri și jucării. A…și ornamente pentru brad! Multe, bradul are peste trei metri… Înainte de ora doisprezece, Eduard, secondat de camioneta închiriată pornise deja la drum spre locuința de la țară. Între timp, sunase pe Ștefan, omul bun la toate și îl rugase să degajeze curtea de zăpadă căci avea să vină să petreacă Crăciunul și celelalte sărbători acasă. La început, Ștefan a crezut că este o glumă, și prefăcându-se că nu a înțeles bine îl rugă pe domnul să repete ce a spus mai înainte. Cum acesta rostise exact aceleași cuvinte, mai mult de nevoie decât de voie, omul lăsă telefonul din mână și ieși afară, luă lopata și…spor la treabă!

– Da, ce v-a venit domnu Eduard să petreceți Crăciunul la țară? întrebă curios Stefan după ce plecară ceilalți. – Te deranjez? întrebă acesta zâmbind. – Pe mine? Doamne ferește! Întrebam și eu, așa… – Ai să vezi, toate la timpul lor! Mă ajuți să aranjez totul pe-aici? – Desigur. Văd că pe lîngă brad și cadouri ați adus și mâncare cât pentru o nuntă! Stați toată iarna? – Deranjez?… – Doamne ferește! Întrebam și eu, așa…Mă duc să așez alimentele în cămară și mă întorc. Bine că am făcut focurile, zise Ștefan, și ciuli urechile… – A, da, de focuri am uitat să zic! Mulțumesc, mă pot baza oricând pe tine. O să faci curând un drum. – Unde?mai întrebă curios Ștefan. – Ai să vezi,… -…toate la timpul lor, știu! Și începură amândoi să râdă!

*** Teodor, băiatul cel sărac din căsuța din apropiere, era tare, tare supărat. Cu sărăcia trăise în armonie de mic, făcea parte din el, se obișnuise. Dar cu singurătatea, iarna, nicidecum. Vara trecuse mai ușor. Cu toate că simțise lipsa mamei la orice pas, faptul că mergea la muncă între oameni, zilele treceau mai repede iar nopțile erau mai scurte. Parcă nici nu-i ajungeau. Acum însă frigul, mâncarea puțină, nopțile lungi de iarnă, dorul, cumplitul dor de mamă ce pusese stăpânire pe inima lui de copil, toate acestea la un loc făceau ca pe umerii lui fragili să apese o grea povară: nesiguranța zilei de mâine! Venea Crăciunul iar în casa lui nu era de niciunele. Nici la colindat nu s-a putut duce. Hainele lui puține și sărăcăciaose nu puteau face față frigului de-afară. Ghetele erau deasemenea rupte. Cele câteva găteje adunate de pe marginea drumului și de prin pomii uscați de pe malul râului se terminaseră și ele. Arsese mai mult foc decât ar fi crezut în zilele din urmă. Nici ulei pentru candela mică din perete nu mai avea. Ce putea face? Nimic, decât să aștepte. Să aștepte ce? Asta era o întrebare la care oricît și-ar fi dorit, nu putea găsi un răspuns. Poate numai Dumnezeu știa răspunsul…gândea bietul copil. Credea în Dumnezeu mai mult decât în oameni. Așa îl crescuse Maria, mama lui, cu dragoste de Dumnezeu. Era ea însăși o femeie credincioasă, chiar dacă nu mergea la biserică. Ori de câte ori întâmpina vreo greutate, și nu erau puține, se așeza în genunchi în fața icoanei și se ruga ore în șir. Apoi se scula și spunea cu voce tare: – Facă-se voia Ta, Doamne!…și aștepta. În preziua Crăciunului nu mânca niciodată nimic. – Ajunez, spunea ea când Teodor o întreba de ce nu mănâncă. Când fac asta mă simt mai aproape de Dumnezeu. -Atunci, nu mănânc nici eu, spunea el. -Ba, tu, trebuie să mănânci, copiii oricum sunt aproape de Dumnezeu. Aproape sau nu de Tatăl Ceresc, copilul cel orfan până la amiază nu mâncase nimic. Din tot ce avusese îi mai rămăsese numai o coajă de pâine pe care o pusese deoparte, să aibă și el ceva pe masă în ziua de Crăciun. Nu era prea sigur, dat fiind faptul că umila lui căsuță era mai izolată de restul satului, că cineva își va aminti și de el. Avea mintea întunecată și privirea încețoșată. Dar nu plângea. Nu mai avea putere să plângă. Abia mai găsise înlăuntrul lui puterea de a se ruga. La Dumnezeu și la mama lui. Considera că aceste două…nici nu știa cum să le numească, de-acolo de sus, aveau obligația să vegheze asupra lui. Îngenunchease în fața icoanei, așa cum făcea Maria, împreunase mâinile, le apropiase de gură, închisese ochii, ridicase fruntea spre cer și lăsase vorbele șoptite, abia auzite, să iasă printre buzele crăpate de ger. – Doamne, nu mă lăsa la greu! Uite, vezi? Astăzi n-am mâncat nimic, am ajunat, cum zicea mama, pentru a fi mai aproape de Tine, căci am multe să-ți spun. Mă iartă, Tată, dacă am greșit, cu voie sau fără voie, și îndură-te de mine. Vreau să vin la Tine, la mama și la tatăl meu. Vreau să fiu cu voi, aici nu am pe nimeni! Pe nimeni, Doamne care să abă grijă de mine să nu mai sufăr de foame și frig. Căci frigu-i cumplit și foamea necruțătoare. Trimite, Doamne, te rog, pe cineva care să mă aducă în Împărăția Cerului, nu mai vreau să fiu singur… Ar fi vrut să mai spună ceva, dar în acel moment două mâini calde și moi l-au cuprins de umeri, ridicându-l de jos. – De astăzi, nu vei mai fi singur, niciodată, dragul meu Teodor! Copilul încremeni la auzul acelor cuvinte, rostite printre lacrimi de… – Domnu Eduard? întrebă el, întorcându-se și îmbrățișând pe omul din fața lui, aidoma unui om cuprins de furia apelor, colacul de salvare. Domnu Eduard, cine v-a trimis? Dumnezeu sau mama? – Nu mai contează, copilul meu, important este că sunt aici! Am venit să te iau la mine acasă. Iartă-mă că nu am făcut-o mai demult. Sau poate… – Mama spunea mereu: niciodată nu e prea târziu. Eu voiam să merg sus, la cer, să fiu cu ai mei, dar dacă Dumnezeu v-a trimis pe dumneavoastră, primesc cu bucurie. Stați să-mi iau…De fapt nu am ce să iau. Tot ce am este pe mine. – Nu-i nimic. Uite, am adus o pătură. O să te înfășor în ea până acasă. Am auzit auzit, fără să vreau tot ce i-ai cerut lui Dumnezeu. De astazi nu vei mai suferi de foame și de frig. Promit! Vino cu mine, avem multe de făcut!

*** De frig, de foame, ori de emoție, pe la jumătatea distanței dintre cele două case, Teodor nu s-a mai putut ține pe picioare, Eduard fiind nevoit să-l care pe brațe. Nu a fost o povară prea grea pentru el, ajungând cu bine acasă. A mers până în fundul curții, la intrarea din spate a casei, unde erau bucătăria și baia. Cam în același timp ajunsese și Ștefan de la biserică, unde fusese trimis să-i spună preotului ca mâine, după slujbă, să vină împreună cu toți copiii prezenți, acasă, la domnu Eduard, unde vor avea parte de o frumoasă surpriză. – Stefane, pregătește te rog cele necesare să-i facem o baie micuțului Teodor! Apoi și ceva de mâncare. E lihnit, săracul. L-am adus pe brațe. – Sărmanul copil! Mă cert cu mine de când ați venit că nu m-am gândit să iau copilul aici, cu mine. Minte de om prost! Doamne, Doamne, că nu mi-ai dat în cap! Om bătrân și degeaba… -Poate așa a fost rânduit! Când m-am mustrat, ca și tine, Teodor mi-a spus: niciodată nu e prea târziu! – Așa o fi, dar tot mă simt vinovat. Om bătrân și prost! Vai, vai… – Hai, lasă tânguiala și ajută-mă să-l scol! După ce a fost spălat, îmbrăcat și mâncat, Teodor a fost dus să se culce într-o cameră micuță, frumos mobilată, într-un pat moale și cald, unde a dormit până dimineață. Eduard și Ștefan nu au dormit de loc. Au terminat de împodobit bradul, au pregătit darurile și dulciurile pentru copii, au pregătit mâncarea pentru masa de Crăciun și mai ales au vorbit…multe și de toate. – Domnu Eduard, am să vă spun un mare secret! Știu că nu o să vă vină să credeți, dar este adevărul gol-goluț! Teodor este fiul legitim al fiului celor de la care ați cumpărat casa. Se numea Călin. Ce flăcău frumos era, numai că…

*** – Nu pot să cred că ceea ce mi-ai povestit s-a întâmplat cu adevărat! Cu toate că fac parte din poveste, nu pot să cred. Este peste puterea mea de a înțelege. Deci, Teodor, nu se află în casa mea, ci eu mă aflu în casa lui! De drept și de fapt, în cu totul alte condiții casa i-ar fi aparținut lui. E uimitor, cum lucrează Dumnezeu! Abia aștept să se trezească, să se bucure de tot și de toate! Știi ceva? O să-l înfiez! Da, așa am să fac. Dac vrea și el, și nimeni altcineva nu se împotrivește, am să-l înfiez! O să fie darul pe care mi l-a făcut Dumnezeu de Crăciun. Cel mai frumos dar! Teodor, Darul Lui Dumnezeu, cum de nu m-am gândit până acum?

*** -Teodor, e timpul să te trezești! A venit Moș Crăciun! Băiatul deschise ochii îmediat ce se auzi strigat pe nume dar nu realiză unde se află. – Cred că am murit și am ajuns în Rai! a fost primul lui gând. Dar când văzu chipul domnului Eduard într-o clipă își aduse aminte de ceea ce se petrecuse de fapt. Însă cele întâmplate pe lângă ce avea să se întâmple, erau mici copii. Bradul imens din mijlocul holului, multitudinea de cadouri, primirea copiilor după slujba de la biserică, masa plină de bunătăți și aflarea veștii despre cine era de fapt și cine avea să devină, au făcut ca Magia Crăciunului să rămână veșnic în sufletul și în inima copilului, dar și în ale binefăcătorului lui. Teodor și Eduard, Darul Lui Dumnezeu și Păzitorul Binecuvântat!

Flori Bungete