.
Bucuria reîntregirii graniței de vest a României, la 25 octombrie 1944, a fost umbrită de decizia Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) de evacuare a autorităților civile române, care începuseră să se reinstaleze în locurile din care fuseseră obligate să se retragă în septembrie 1940. Concomitent s-a trecut la instaurarea unei administrații militare proprii, care a funcționat paralel cu cea ungară.
Încă de la 18 octombrie 1944, Biroul Statistic Militar din Sibiu aprecia că izgonirea autorităților române reinstalate în Clujul eliberat, era percepută ca ,,o lovitură de cuțit dată în masa populației conștiente ardelene”, că intelectualii, mai ales, își păstrează speranța fiind convinși că ,,soarele dreptății românești nu a apus”.
Generalul Constantin Sănătescu: ,,Ce le spun eu acum, domnule general, când mă dați afară și când vor afla cei de pe front că s-au bătut de aici și până au ajuns la Tisa gratis, fiindcă n-a putut să intre niciun român în Ardeal?”
Sperând că măsura luată se datora vreunei neînțelegeri cu comandametele sovietice din zonă, Marele Stat Major român a solicitat (la 10 și 14 noiembrie 1944) mareșalului R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean și președinte al Comisiei Aliate de Control, să permită restabilirea autorităților militare românești în orașele Cluj și Oradea și a formațiunilor de servicii ale Armatei 4 în întreaga Transilvanie, care în acel moment acționa dincolo de cursul superior al Tisei, pe teritoriul Ungariei.
Mareșalul R.I. Malinovski a făcut cunoscut (20 noiembrie) că nu permitea reinstalarea administrației românești în Transilvania până la semnarea Tratatului de pace.
La rându-i, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a informat (28 noiembrie) că problema administrației române în Transilvania eliberată urma să fie soluționată prin discuții între guvernele român și sovietic.
Evacuarea autorităților civile din Ardealul de nord a avut ,,un efect de deprimare sufletească” asupra militarilor români – așa cum rezultă dintr-un raport înaintat generalului Ștefan Bardan, subșef al Marelui Stat Major – acest lucru fiind interpretat ca ,,o desconsiderare a contribuției și sacrificiului lor de sânge și viață, care nu găsește recunoașterea meritată din partea aliaților noștri”. Mai mult, continua documentul, în sufletul lor s-a născut ,,îndoiala față de promisiunile aliaților și părerea periculoasă că și de astă data ungurii sunt favorizați, iar oportunismul lor politic lucrează împotriva intereselor românești”.
Sintetizând și el starea de spirit a militarilor pe care îi comanda, generalul Gheorghe Avramescu consemna, la 3 decembrie: ,,Toți au plecat cu multă însuflețire să lupte pentru eliberarea Ardealului de nord știind că el va fi al nostru și numai al nostru. Acum însă când au ajuns dincolo de Tisa, toți își pun întrebarea pentru ce să mai luptăm când pământul Ardealului cucerit cu atâtea sacrificii și sânge vărsat din belșug va fi administrat numai de aliați prin elemente maghiare. Aceștia, prin felul sfidător de a se purta cu populația românească au mers până acolo încât după evacuarea autorităților românești din Satu Mare au sfâșiat drapelul românesc și călcându-l în picioare l-au aruncat în noroi. Se instalează din ce în ce mai mult în sufletele ofițerilor, subofițerilor și trupei credința că au luptat și sângerat fără folosul urmărit. Piesele din alăturatele dosare și rapoarte sunt concludente. Cel mai puternic document este sângele a zeci de mii de ostași vărsat pe câmpiile ardelene, sacrificiul pe care nimeni nu-l poate desminți și care a fost făcut numai și numai pentru ca Transilvania de nord să fie redat Țării Românești”.
Secția 2-a a Marelui Stat Major constata și ea (14 decembrie) că evacuarea autorităților române din Ardeal a produs ,,consternare generală” în rândurile subofițerilor și trupei de pe front, ,,o lovitură puternică” dată moralului și elanului militarilor români pentru care a devenit ,,legitimă întrebarea pe care și-o pun toți: De ce mai luptăm?”.
La rându-i, prim-ministrul român, generalul Constantin Sănătescu, îl întreba pe generalul Vorobiev din Comisia Aliată de Control (partea sovietică): ,,Trupelor mele care se bat acum – și dv. ați recunoscut că se bat cu tot elanul, și Armata 1 a ajuns chiar la Budapesta – ce le voi spune eu acum când ele au plecat să se bată, ca să cucerească Ardealul? Ce le spun eu acum, domnule general, când mă dați afară și când vor afla cei de pe front că s-au bătut de aici și până au ajuns la Tisa gratis, fiindcă n-a putut să intre niciun român în Ardeal?”.
Acestor întrebări firești li s-a răspuns că măsura era dictată de nevoia asigurării unui spațiu de siguranță pentru spatele Frontului 2 ucrainean (aflat în acel moment dincolo de Tisa).
S-au invocat și actele agresive săvârșite de Batalioanele de voluntari ,,Iuliu Maniu” (înființate în septembrie 1944 și desființate la 12 noiembrie același an), ignorându-se acte agresive asemănătoare săvârşite de diverse formaţiuni maghiare.
În contextual în care art. 17 din Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, prevedea că ,,administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, afară de un sector de 50 -100 km de linia frontului” (aflat în acel moment dincolo de Tisa), interzicerea instalării autorităților române în Transilvania eliberată și alungarea celor care se instalaseră a constituit un abuz (indiferent de argumentele și pretextele aduse) menit să mențină o stare de tensiune în zonă și în întreaga țară până la impunerea regimului social-politic dorit de Moscova și, eventual, a unor modificări de frontieră.
Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu