Începutul acestui an, atipic pentru luna ianuarie, ne-a scos pe toți din case și ne-a nedumerit puțin. Soarele, strălucind vesel ca o mandarină nobilă pe cerul neverosimil de albastru, armonizează cromatic aceste sărbători denumite acum parcă impropriu „de iarnă”, căci temperaturile vestesc primăveri nefirești pentru data însemnată în calendare. Au fost sărbători fără zăpezi, grăbite ca o ironie, așa cum pare că răsună colindele din boxele amplasate în piața publică: ridicol și supărător.
Parcă și brazii s-au vestejit mai repede, aromate și vesele singure mandarinele au rămas să salveze un decor de iarnă care s-a lăsat așteptată și n-a mai venit. Cojile lor subțiri răspândesc același parfum cunoscut, înviorător, de pe farfuria pe care fac ultimul popas în drumul spre neant. Solidare cu bucuriile și cu surprizele darurilor împachetate frumos, sunt partenerele tăcute ale atâtor așteptări și speranțe de mai bine, de mai mult, de mai frumos, căci așa începe fiecare an nou, cu dorințe și visuri încredințate unui necunoscut cu durata de 365 de zile.
Pentru unii, încă prea mulți, din păcate, doar mandarinele au fost luxul pe care și l-au permis pe sărăcăcioasele mese de sărbătoare, pe când în casele altora, privilegiații, au fost doar elemente dintr-un decor „comme il faut”.
Cojile lor au ascultat, răbdătoare, printre cupe de șampanie și resturi de sarmale, dorințe fierbinți și promisiuni efemere șoptite la bătăile orologiilor din miez de noapte, încredințate bunăvoinței unui cer tăcut și misterios, la care toți suntem aspiranți, urări de circumstanță, intrate în obișnuință și golite de semnificație, declarații mincinoase, bârfe sau zgomotele muzicilor de petrecere din programele de revelion.
În alte case, ele au privegheat doar tăceri amărâte și lacrimi de neputință, disperarea unor finaluri de an a celor ce se simt cei mai singuri și triști dintre oameni, căci așa e pretutindeni în lumea cu dor, orice medalie are și revers, orice preaplin are, antagonic, și un pustiu pe care nu-l va umple niciodată nimeni, oricât s-ar dori.
Începutul acesta de an aduce, odată cu fiecare tic-tac al secundelor care se duc în numărătoarea inversă de la miezul nopții, în urletele chefliilor de pe străzi, în zgomotele asurzitoare ale petardelor și în lumina focurilor de artificii mulțime de speranțe, chiar dacă experiența învață că fulguranta, ispititoarea nădejde e mai mereu înșelătoare. Plăsmuim mereu visuri, nădejdi, credităm sufletește fiecare început, din nevoia noastră de a suporta mai ușor realitățile de care nu suntem mulțumiți, frustrările acumulate în ani întregi de viețuire vecină cu anormalitatea.
Decojesc mandarinele și șoptesc, sperând că-mi voi amuți asurzitorul zgomot din creier, sfâșietorul dor din suflet de cei care nu mai sunt, că vei fi bun, anule care ai venit, cu toți cei care și-au pus speranțele în tine, cu toți cei care te-au așteptat cu nădejde pe marginea deznădejdii, pe culmile succesului, pe aripile extazului bahic sau în tăcerea austeră a rugăciunii. Fii rodnic pentru cei bogați și îndestulător pentru cei ce nu au îndeajuns, fii cald ca o îmbrățișare pentru cei ce nu cunosc decât răceala de gheață a neiubirii, fii răbdător cu cei bătrâni și exuberant cu cei tineri, fii dulce ca mierea sărutărilor pentru cei îndrăgostiți și aducător de oameni dragi pentru cei singuri, fii cu pace pentru cei ce cunosc neliniștea războiului, fii balsam pentru cei ale căror răni sângerează, fii lumină tuturor celor din întuneric și fii magic pentru cei ce nu mai cred de mult în nicio minune!
La mulți ani!
Prof. Camelia Lepădat
