În cele trei zile premărgătoare programării, Maria s-a comportat absolut normal în fața familiei. Venise și George acasă, îl informă și pe el, formal, că v-a merge la o clinică pentru unele analize de rutină, având grijă să-i spună să nu se îngrijoreze, nu era ceva grav, și căută să evite cât mai mult discuțiile pe această temă. Cu ei! Ea în schimb adună cât mai multe informații posibile, despre nodulii la sân, ca și cum ar fi întocmit o Teză de Doctorat pe această temă. Din informațiile pe care le-a putut obține de pe Internet, selectase doar ceea ce o interesa și îngrijora în egală măsură pe ea. Faptul că nodulul era nedureros la atingere și avea contur neregulat, cu toate că era destul de mic, îi dădea Mariei motiv de îngrijorare. Dar nu într-atât încât să dispere. Putea fi foarte probabil un fibroadenom sau un „ pseudo-nodul”. …..sau orice altceva până la un diagnostic cert. Evitase în aceste zile chiar și să mai palpeze sânul, ca nu cumva atingerea zonei în care se afla nodulul să o facă să-și schimbe gândirea pozitivă.
Îl ignora total, ca și cum nu ar fi știut că se află acolo. Și…poate așa, ignorându-l ….dispărea….iar vizita ei la doctor ar fi fost una de…„bună ziua și la revedere”! Se și vedea mulțumindu-i doctorului pentru timpul acordat și cerându-și scuze că l-a „deranjat” degeaba…și poate așa avea să fie…Speranța moare ultima!
*****
Și…iată că veni ultima zi de așteptare pentru Maria. Teama încerca din nou să muște din ea, să i se cuibărească-n suflet, să-i înăbușe și sufoce speranța că totul va fi bine. Dar nu avu câștig de cauză. Maria era prea hotărâtă să lupte pentru siguranța și viața ei. Și ca să ignore total gândurile negative, tot timpul în care se pregăti de plecare fredonă o melodie. De dragoste! Era aceeași melodie care o fredonase în seara în care își încheiase socotelile cu „Alexandra”. Îi purtase noroc atunci, avea să-i poarte și acum. Cu siguranță. Știind unde urma să plece, pe d-na Irina o uimi un pic atitudinea Mariei. Orice om, întreg la minte (gândea aceasta) în momentul când merge la doctor, chiar și pentru „nimic”, tot are o oarecare reținere. Nu se știe niciodată.
Se zice că la doctor mergi pentru o boală, iar el, generos, îți mai dă două-trei pe lângă! Sau chiar dacă nu ai nimic, tot îți găsește el. Însă….aici ceva era în neregulă. Lucrase ani de zile în spital și văzuse oameni confruntându-se cu fel de fel de afectiuni. Și făcuse o constatare: la marea majoritate a bolnavilor, cu cât diagnosticul era mai grav, cu atât ei erau mai optimiști mai „plini de viață”. Rămase pe gânduri….
-Doamne ferește!…zise ea la un moment dat, ce-mi trece prin cap, hai că…am luat-o razna. Nu mai poate omul să fie vesel că trebuie să mă gândesc eu la rău…pușchea pe limbă, și își făcu o cruce. Mai se dojeni în gând o vreme, apoi se apucă de treabă. Dar….cobea, tot cobe, gândul îi fugea mereu la Maria. Abia aștepta să vină acasă să-i spună ce a făcut la clinică. Tot „ceva” acel ceva …neexplicabil…o făcea să fie neliniștită! Și se ruga într-una să se înșele în această privință, să nu se adeverească intuiția ei la fel ca altă dată.
Ajunse Maria la clinică ușor, traficul fusese fluid, nu pierduse timp prin intersecții și pe la semafoare, nimic nu reușise să o scoată din „acea stare”. Întră în clădire, merse la recepție, se recomandă , iar o domnișoară foarte amabilă, și frumoasă de altfel, se oferi să o conducă. Tocmai când aceasta o ruga să ia loc pe canapea, ușa cabinetului se deschise și ieși o doamnă. În urma ei, un domn foarte bine făcut, îmbrăcat în halat alb.
– E doctorul, gândi Maria! și imediat, acesta i se adresă:
-Poftiți, vă rog! D-na Maria Săndulescu, nu? Sunt doctorul Mircea Constantin!
-Da, spuse aceasta, mulțumesc! Încîntată de cunoștință! Întră în cabinet și luă loc pe scaunul din fața biroului . Doctorul se așeză pe celălalt scaun, de partea cealaltă, întrebând-o cu un ton binevoitor și tot o dată profesional:
-Deci, cu ce problemă ne confruntăm? După care schiță un zâmbet larg, încurajator, iar Maria se simți în largul ei.
– Am…știți, nici nu știu cu ce să încep…de ceva vreme…nu prea am fost în apele mele…și se apucă să povestească cu lux de amănunte prin tot ce trecuse în ultima perioadă de timp. Din punct de vedere al stării sănătății ei. Atunci nu considerase necesar să vorbească despre suferința cauzată de pierderea bunicului. Nu se gândise nicidecum că ar putea fi relevant, deoarece unele probleme îngrijorătoare apăruseră înainte de plecarea lui în lumea de dincolo!
Doctorul o ascultă cu luare aminte și îi spuse:
-Vizita de astăzi, considerați-o ca pe un prilej de a ne cunoaște! Eu…de fapt, pe d-voastră vă cunosc. Am fost de câteva ori la teatru, vă apreciez foarte mult, și deși sună cam ciudat datorită împrejurărilor în care ne-am cunoscut, mă bucur că am avut plăcerea, și onoarea de a sta de vorbă. Am să fiu deschis vis-a-vis de persoana d-voastră și am să vă spun despre ce este vorba. Ați făcut foarte bine că ați ales să vă începeți investigațiile de la cabinetul de Endocrinologie. Nu vreau să par lipsit de politețe, dar aveți totuși o…vârstă. O vârstă de altfel foarte frumoasă, sunteți în plină maturitate, dar e și vârsta la care, femeie fiind, organismul d-voastră, anatomic vorbind, trece prin transformări majore. Unele forme de anxietate, de depresie ușoară sau chiar modificarea structurii sânilor, sunt de cele mai multe ori cauzate de dereglări hormonale. O să mai vorbim despre toate acestea, după ce veți efectua o serie de analize, ecografii și eventual dacă va fi necesar, o mamografie. Până atunci însă, vă recomand să fiți cât se poate de relaxată, pentru că deseori, liniștea și autosugestia fac minuni.
Așadar, vă voi trimite pentru investigații la colegii mei la laborator și la o ecografie mamară pentru început. După ce vom avea aceste rezultate, vom ști clar ce avem de făcut în continuare. Vorbesc la plural, deoarece aici e vorba de o muncă în echipă, echipă din care trebuie, și subliniez, trebuie să faceți parte și dumneavoastră. Atâta timp cât cooperați, indiferent de situație, șansele de reușită sunt foarte aproape de 100%. Maria instantaneu se simți mult mai în siguranță. Se felicită în gând că nu se impacientase, că reușise să -și ascundă temerile față de cei dragi, tocmai pentru a le asigura lor liniștea sufletească și nu ai perturba de la activitățile lor de zi cu zi. Aveau și așa destule de rezolvat și de pus la punc. Și în plus, îi iubea atât de tare, încât ar fi făcut orice omenește posibil, să nu-i facă să sufere. Și din nou se gândi la tatăl ei. O lacrimă timidă se formă în colțul ochilui drept și instinctiv încercă să o șteargă. Doctorul mirat și îngrijorat în același timp o întrebă:
-S-a întâmplat ceva? Vă e rău? și se ridică, umplu un pahar cu apă și i-l întinse.
Dându-și seama de situațe, Maria luă paharul de apă, zâmbi , și spuse:
-Vă rog să mă scuzați! Nu s-a întâmplat nimic, sunt bine, dar…..mi-am amintit de ceva….nu pot vorbi acum despre asta , poate….altădată. Sorbi câteva guri de apă, îi mai zâmbi încă o dată doctorului , se uită ușor stânjenită în jur și se ridică de pe scaun.
-Presupun că vizita s-a încheiat! Vă mulțumesc mult pentru tot. O să fac exact ce trebuie să fac ! Însă… am o rugăminte: până când nu voi crede eu de cuviință că e momentul să-mi înștiințez familia….indiferent de situație, aș dori ca totul să rămână confidențial.
-Bineînțeles, fiți fără grijă! Asta e și politica clinicii noastre. Tocmai de aceea cerem pacienților noștrii să colaboreze cu noi și să stabilim de comun acord ceea ce avem de făcut. Poftiți biletele de trimitere. Vă conduc !
Maria îi mulțumi încă o dată și ieși pe ușă. În urma ei, ieși și doctorul care o însoți până la receptie, unde îi spuse să aștepte puțin. Rugă pe tânăra asistentă să dea câteva telefoane, după care i se adresă Mariei:
-Sunteți așteptată mâine dimineașă la ora nouă la Laborator, după care, la ora zece mergeți la ecograf. Se v-a ocupa domnișoara asistentă să vă conducă. O zi bună să aveți! Și se înclină în fața ei, așa cum ea se înclina pe scenă în fața publicului și…..a dumnealui de altfel, doar spusese că a fost la câteva spectacole. Mai râmănea ca ea să aplaude și…rolurile erau inversate…ce gând îi trecea prin minte!
-Mulțumesc încă o dată, o zi bună tuturor, la revedere, și se îndreptă spre ieșire
Mașina era în parcare. Se opri lângă ea dar, nu intră. Simțea nevoia de aer. Simțea nevoia să simtă adierea vântului, așa că o luă pe lângă mașină, ieși în stradă și merse o bună bucată de drum, până ajunse într-un mic părculeț. Chiar la intrare o bancă era goală. Se așeză pe ea și privi în jur. Câțiva copii se jucau puțin mai încolo supravegheați de…părinți…bunici…bone, poate…așa cum se jucau și copiii ei, acum mulți ani. Ce mai ani! Și-i urmări cu plăcere o vreme. Se ridică la un moment dat , se întoarse la mașină și porni spre casă. Era așa de relaxată încât la intrare, pur și simplu uitase de unde vine. Era cu gândul tot la copiii din parc.
O trezi din visare d-na Irina care o întrebă imediat ce o văzu:
– Cum a fost, ce ați făcut la medic?
-Bine, mi-a dat să fac niște analize și o….atât niște analize. Nu sunt motive de … îngrijorare. Oricum, mulțumesc pentru grija ce mi-o purtați. Mă duc să mă schimb și …vorbim. Se grăbi să intre în dormitor deoarece sesizase gafa pe care era să o facă. Spera ca d-na Irina să nu fi sesizat, ca să nu fie nevoită să dea unele explicații. Doamna Irina însă, sesizase, dar nu ceru nici o explicație! Nici atunci, nici mai târziu. Aștepta. Aștepta și se pregătea să –i fie de ajutor oricând va fi nevoie.
Nici celorlalți Maria nu le dădu prea multe informații. Și nici nu i se ceruseră prea multe. Faptul că ea plecase oarecum liniștită de la clinică, de pe chipul ei dispăruse acea ușoară îngrijorare pe care o afișase în ultimele zile. Însă, atât Victor, cât și copiii o priveau cu și mai multă dragoste. Era modul lor de a-i arăta că sunt alături de ea, iar ea primi totul ca pe o încurajare.
Și cât de mult îi iubea și ea, și de câte ar fi fost în stare pentru ei și liniștea lor!
Flori Bungete