Porneam pe drumul spre Broșteni, aproape de fiecare dată , în trăistuță, cu o sticlă …„de sticlă”… de 1L, pe care o aduceam înapoi acasă plină cu lapte proaspăt muls de la vaca mamarii, să merg la ai mei, în crâng, peste gârlă. Mamarea, fiind bunica mea dinspre tată. Pentru a ajunge la „destinație”, existau mai multe variante de a parcurge drumul până la ei. În funcție de timp …și anotimp. Dacă era vară, timp frumos și nu mai plouase de ceva vreme ca apa să nu fi trecut peste mal, o luam prin crâng, pe potecuță, și treceam gârla pe la jirlău, pe niște pietre plate ca niște lespezi, puse ispre să treci pe ele, dincolo, pe celălalt mal fără să te uzi la picioare. Dar până să ajung acolo, cu toate că drumul era relativ scurt, doar vreo cinci sute de metrii, poate nițel mai mult, aveam de întâmpinat o sumedenie de obstacole. De exemplu: trebuia, că altfel nu se putea, să mă abat un pic pe la groapa de lut, să culeg o țâră de măcriș, de pe buza ei, pe care îl mestecam cu plăcere savurându-i gustul acrișor. Apoi, musai trebuia să culeg destul țipirig din care, împreună cu verișoara mea să împletim mese și scaune pentru păpușile noastre, nu mai mari de o schioapă. Urma, în ordinea în care îmi iesea în cale, o altă oprire, și anume să culeg un smoc de …un fel de iarbă cu spic moale, din care făceam un pămătuf cu care îmi mângâiam fața.

Ultima și cea mai important oprire era la jirlău, la vârșă, eterna vârșă proptită în mijlocul apei, care nu se ridica de acolo decât când se preconiza, prin metode simple de calcul că va crește nivelul apei. Era o plăcere pentru mine să nu fie nimeni prin preajmă ca să pot arunca și eu în apă măcar câțiva pești. Asta, bineînțeles dacă nu era și vreun țipar printre ei. În astfel de condiții, o ocoleam, nici nu mă apropiam! Treceam apoi gârla, urcam malul și o luam prin grădină printe porumb și tutun, ca printr-o pădure, și ajungeam în sfârșit în curte. Urma întrebarea de întâmpinare:

-Era vreun țipar în vârșă?…..Dacă ziceam ,,Da”, problema era lămurită, se știa că nu m-am apropiat de ea. Dacă ziceam ,,Nu”, urma întrebarea, retorică de alfel,la care nu dădeam răspuns niciodată, făcându-mă că nu o auzeam:

-Da, pește mai e?……era foarte probabil să fie, chiar dacă îl aruncam și pe tot…doar mai trecuse apă pe gârlă în urma mea, de unde era să le știu eu pe toate?….vezi, Doamne! Dacă nu se putea pe scurtătură…mai aveam două variante: pe la Moșicu prin grădină, sau pe ocolite, pe drumul cel mai lung. Dar aici era marea problemă. De cum treceam podul, cam la a treia casă pe stânga, pe păticul de la poartă, își făcea veacul, indifferent de timp, nea Ionică Croitoru ( când cosea la mașină, nu știu, căci veșnic el era la poartă), un om invalid, înșoțit mereu de două cârje de lemn. De cum treceam podul și puneam ochii pe el, pasul mi se micșora și inima se făcea cât un purice, iar eu începeam să repet în gând răspunsurile la întrebările pe care cu siguranți mi le punea de fiecare dată, ca la punctual de vamă, în aceeași ordine, de parcă le-ar fi avut scrise pe hârtie. Eu…politicoasă….tocănită la cap continuu să respect pe cei mari ziceam:

-Bună ziua!

-Să trăiești, fata tati! A cui ești tu?

-A lu Gogu, al Veti lu Chiadârlă.

-Aha, ăla care lucrează cu Stelică al meu, la C.F.R.!

-Și pă mă-ta cum o cheamă?

-Luminița.

-Și a cui e?

-A Stănichii a lu Gogu lu Guțoiu.

-A…ăla dă e acar la Fusea! Mai face el la cojoace?

-Mai face. -Și căciuli?

-Da.

-Câți ani ai? …aici o mai schimbam din când în când, mai adăugam câte o lună!

-Ce clasă ești, ai învățat și tu vreo poezie?….și atât așteptam, începeam să spun o poezie pe nerăsuflate, mereu aceeași să fiu sigură că o știu bine, ca să nu greșesc, să pic Doamne ferește, examenul, și o luam la picior. Acum era acum! Aveam mai puțin de o sută de metri să mă hotărăsc pe unde să o iau. Aveam eu două picioare zdravene pe-atunci, nu distanța era problema, ci timpu, să ajung mai repede. Calea a mai potrivită, ar fi fost, pe la Moșicu, cum am zis, dar exista riscul să fie acasă și să mă întoarcă de la pârleaz înapoi, căci dincolo de el, trona legat pe-o sârmă bine ancorată în pământ pentru a se putea plimba, un dulău cât toate zilele și rău peste poate. Pentru a mă feri de pericolul de a da nas în nas cu el vreodată, îmi interzicea cu desăvârșire să o iau pe acolo. Mă întorcea să o iau pe drum, ca omu, zicea el. Numai că eu,,,omu…nu prea pricepeam, și tare mă amăram. Așadar oricum aș fi dat-o tot la Streajă ( la răscruce) ajungeam, mă lăsam la stânga, apoi pe o ulicioară, tot la stânga și ajungeam la ai mei, nu înainte de a mă abate în poiană, la puțul mare cu roată pentru a privi în el. Și uite așa, cum necum, pe unde pe neunde, ajungeam eu până venea timpul să mă întorc. Important e că de fiecare dată plecam și cu sticla de lapte, și sătulă de joacă, de bălăceală la gârlă, de mâncare…și ce mai mâncare: ori pește prăjit cu mămăligă caldă, ori cococi cu brînză, ori lapte bătut din tigvă, ori câte o coleșiță făcută la repezeală și…desert, mămăligă rece cu zahăr.

A…și mai erau merele aromate din mărul de la poartă sub care se găsea mereu câte o pătură de tutun adus pentru înșirat.Și mai cu rugăminți, mai cu promisiuni, mai cu amenințări, înșiram și noi copiii….mai pe măduvă, mai pe lângă, mai prin vârf că…ziceau cei mari, trebuie să nu învățăm cu greul. Care greu?…….Greu atunci?….nici pomeneală..să fi trăt ei acum…să fi văzut ce-nseamnă…..păi dacă era greu, îmi mai aduceam eu aminte cu atâta plăcere? Și….chiar de-a fost greu, mi-e dor de el…de greul acela …de vremurile și de oamenii aceia…mi-e dor de copilărie…ce e greu de înțeles?

Flori Bungete