În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

În lupte

Era în dimineața zilei de 8 septembrie 1916, zi de sărbătoare, mândră și pline de fapte vitejești. Deodată, totul a pornit ca un val înainte. Toți erau zâmbitori și prea mândri că pot merge nu numai pentru a-și face datoria, ci au și fericita ocazie în care să-și manifeste curajul, devotamentul, nobilul sentiment național, în sfârșit, virtuțile românești. Din piepturile desfăcute mergeau voinicii spre locurile de întâlnire cu inamicul, ca la nuntă cum mereu cânta muzica. Ajung flăcăii, se prind la joc cu împăunatul neamț și cu bulgarul șalvaragiu. Dar, vai! Ce văd?! Mulți flăcăi, obosiți de joc se desprind din horă,mâhniți că nu pot să continue „bătuta”. Din nefericire, făceam parte și eu sergentul Gheorghe Șerban, când, un pârdalnic de glonț îmi străpunse umărul stâng. Nu mă las, mă strecor până în vale lângă drumul de fier, unde mă opresc, și chem un bun camarad să mă panseze. Alți câțiva camarazi cad în dreapta și în stânga mea , iar cei răniți ușor se pansează și pornesc cu Dumnezeu înainte. Un moment nu știu ce a fost. Îmi revin și vreau să-i îmbărbătez, dar graiul se îngreuna și mă văd silit să renunț pentru puțin timp la acest imbold. Totuși, prin semne, îmbărbătam orice voinic ce trecea pe lângă mine. Îmi aduc aminte că unuia chiar îl ajut să urce dealul fiindcă englezul se găsea înapoia unor dealuri. Trecând dealul, dăm de calea ferată. Dincolo la vreo trei sute de metri, inamicul era vârât în ascunzătoare. După cum am spus, ajutam la îmbărbătarea voinicilor, și deci la izbânda luptei. Un camarad pregetă să urce creasta. Îi spusei frumos, îl obligai în sfârșit, și după cum spune românul: „ De te trage inima, isprăvești nevoia. De nu, nevoia te isprăvește”. Acestui camarad, nevoia i-a sărit în cap, căci nefiindu-i voia să urce voinicește, ci căuta să se pituleze sfiindu-se de moartea vitejească, un glonte îi străpunse mâna dreaptă, sfărâmându-i și patul armei. Cu ochii holbați spre mine striga cât îl ținea gura: „Haoleu! Domnule sergent ce mi-ai făcut!” Era un nepot de-a lui Faraon. Atunci, eu îi strigai cu putere: „Înainte, cioară!”. Nu trecu mult timp și un al doilea din neamul lui Faraon a sosit în grabă. Îl pocnește și pe el însă mai ușor. Mai vioi, mai de spirit, își făcea singur curaj. Atunci, îi strig și lui „Înainte, Medelene!”, așa îl chema pe el.

-Da, înainte, să trăiți, domnule sergent, dar vreau săiau și baragladina asta ce visează pe piranda-i iubită!

-Să te văd, uriașule! Deși, era mai mult mic decât mare.

-U-iu-iu-u-u Marino, mo da ia te uită mo!

Și deodată, ca prin farmec, sări țop țiganul să-și vadă piranda. O „stragnea”, cum ziceau ei, la vreo câțiva pași de el stropește. Voinicul își ia iar poziția de culcat, timp în care, ce-l aud pe Medeleanu?

-Da, să-l lăsăm domnule sergent că nici popă nu mai vrea!

Nu am de lucru și mă prind la vorbă cu Medeleanu.

-Măi Medelene, ce zici, batem azi?

-Păi știu și eu, să trăiți domnule sergent, dar să nu-ți fie cu supărare: dă-mi și mie o țigară!

-Îți dau, măi Medelene, dar ia mai cântă-ți cântecul.

-Care domnule sergent?

-Ia cela cu Călin, voinicul Călin.

-Să cânt, dar stai dar stai să ne mai ducem și pe la alți cheflii, că de, doar știi: Cheful în doi nu prea merge!

Numea chef pehlivanul, un sfert de bidon de apă ce-l treceam din mână în mână. Medeleanul meu, rănit cum era, nu se lăsa, și cu trudă aducea târând pe câțiva răniți în jurul meu.

-Măi! Nu vă mai văicăriți, că v-aude neamțul și ia linia de ochire în voi.

Și parcă-i fu gluma în plin, căci o stragnea pufnește la stânga noastră, iar toți din jur muriră. Numai vestitul Medeleanu ca o privighetoare răgușită, își începu cântecul:

„Călin din luptă se întorcea,

Amărât și trist era.

Bine ai venit copil uitat

Logodnica te așteaptă-n prag”.

-Dar mai lasă cântecul, strigară câțiva.

-De ce măi, strigai eu. Aici e moartea, dar tot aici este și viața! Dacă la moarte de nu ne-om cânta singuri, căci la nunta noastră au plătit destul bieții bătrânii noștri la lăutari de ne-au cântat. Toți zâmbeau cu înțeles.

-Despre asta, așa-i domnule sergent.

În timpul acesta, nu știu de unde a venit domnul sublocotenent, comandantul plutonului, și strigă: „Înainte, voinici! Nu este timpul de ședere.” La strigătul domnului sublocotenent, uitarăm pentru moment rănile și voirăm să ne ridicăm. Dar, un anume ceva nu ne lasă, iar domnul ofițer zâmbi de mișcarea noastră, și ne spuse: „cu bine”, după care se aruncă în ploaia de gloanțe de peste creastă. Luptară voinicii până seara. Încă sub ploaia de gloanțe, sub bubuiturile tunurilor, voinicii se întăriră seara în tranșee, de unde au pornit a doua zi, iarăși la nuntă. Noi, profitând de noapte ne-am retras dimpreună cu glumele noastre spre ambulanță, iar de acolo în spitale. Mult n-am zăbovit în spitale și ne-am întors odihniți la lupta noastră pentru țară și pentru rege.

Sergent Gheorghe Șerban, Regimentul 39 Infanterie, Compania a 6-a

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu