♦ După 1812, când Basarabia a fost ocupată de Rusia, sute de mii de români basarabeni au fost deportaţi sau colonizaţi la est de Nistru sau în adâncimea teritoriului sovietic până în Kuban, în Caucaz şi în alte locuri. În cursul politicii dure de rusificare, mulţi dintre aceştia au fost deznaţionalizaţi forţat, rămânând însă destui care şi-au păstrat modul de viaţă, limba, tradiţiile şi obiceiurile.
• După date oficiale, numărul românilor din guberniile ruseşti se ridica la circa 400 000 la sfârşitul secolului al XIX-lea, la circa 550 000 în 1917. Ştefan Ciobanu aprecia numărul acestora la 800 000, iar Nicolae Smochină la peste 1 200 000.
♦ Repatrierea grupurilor etnice româneşti aflate la est de Nistru dinainte de 1918, precum şi a românilor originari din Basarabia şi Bucovina deportaţi, ridicaţi pentru munci sau mobilizaţi de armatele sovietice în timpul ocupaţiei din 1940/1941, precum şi a celor plecaţi de bunăvoie între 1918 şi 1940 sau odată cu retragerea armatelor sovietice, în iunie – iulie 1941, a reprezentat o parte a politicii generale a statului român de readucere a conaţionalilor împrăştiaţi de vitregia timpurilor departe de ţară.
♦ Activitatea a fost amplă şi a implicat identificarea şi recenzarea acestora, verificarea originii etnice şi a activităţii desfăşurate în cadrul organizaţiilor comuniste, întocmirea planurilor de colonizare, organizarea transporturilor etc.
♦ Până în vara anului 1942 repatrierile (peste 53 000 de persoane) au fost efectuate după norme diferite, stabilite de guvernămintele Basarabiei şi Transnistriei, precum şi de comandamentele militare, luându-se ca bază fie domiciliul anterior, fie cetăţenia sau originea etnică. Activitatea a fost preluată, apoi, de Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului.
• O activitate deosebită au desfăşurat în acest sens echipele speciale ale Institutului Central de Statistică, remarcându-se în special Anton Galopenţia, inspector general, Gheorghe Retegan şi Anton Raţiu.
♦ Pe măsura înaintării armatelor române şi germane dincolo de Nistru, spre Bug, românii originari din Basarabia şi nordul Bucovinei, evacuaţi de sovietici, au fost trimişi la domiciliile lor în baza unui bilet de trecere eliberat de comandamentele române sau germane.
• După sosirea la domiciliu au fost cercetaţi de organele de poliţie şi de jandarmerie asupra naţionalităţii şi atitudinii avute în timpul ocupaţiei sovietice.
• Cei suspecţi au fost deferiţi justiţiei militare (Curţilor marţiale) sau trimişi în lagărul de la Oneşti, judeţul Lăpuşna, în baza unei decizii a Guvernământului Basarabiei.
♦ La 22 august 1941, Secţia 2-a a Armatei 4 a stabilit următoarele reguli de trecere la vest de Nistru a populaţiei care venea izolat sau în grup: ,,a) Bărbaţii între 25 şi 50 de ani vor fi socotiţi prizonieri şi trimişi la lagărul de internare. Fac excepţie românii de origine etnică română ce pot dovedi că au fost deportaţi, n-au purtat arme şi se întorc la locurile de origine din Basarabia. b) Femeile şi copii refugiaţi pot fi lăsaţi să treacă dacă din informaţiuni se constată că sunt originari din Basarabia şi au fost deportaţi. c) În nici un caz nu se va permite trecerea din Ucraina în Basarabia a evreilor de orice fel, locuitorilor din Ucraina, dacă sunt prizonieri de război”.
♦ La scurt timp exigenţele au crescut, Secţia 2 a Marelui Stat Major precizând (5 septembrie 1941) că repatrierea urma să fie făcută ,,după o prealabilă triere” făcută de legiunile de jandarmi şi de organele informative al Marelui Stat Major.
♦ În baza acestor dispoziţii, până în octombrie 1942, au fost repatriate în comunele rurare 44 276 persoane (490 deportaţi, 10 631 plecaţi la lucru, 25 851 mobilizaţi de Armata Roşie, 7 300 plecaţi de bună voie – 2 522 din judeţul Bălţi, 4 372 – Cahul, 8 765 – Cetatea Albă, 5 028 – Chilia Nouă, 2 637 – Ismail, 4 062 – Lăpuşna, 4 956 – Orhei, 4 265 – Soroca, 7 665 – Tighina), iar în cele urbane 9 385 persoane (6 368 mobilizaţi, 1 841 plecaţi benevol, 1 176 luaţi de sovietici).
♦ Pentru reverificarea persoanelor repatriate, guvernământul Basarabiei a înfiinţat, din proprie iniţiativă, în noiembrie 1942, câte o comisie în fiecare judeţ. În 1943 în acelaşi scop au fost înfiinţate, la Chişinău şi Cernăuţi, comisii care decideau asupra rămânerii sau nu a repatriaţilor.
♦ Dispoziţia dată în ianuarie 1943 de a nu se mai primi în Basarabia decât românii de origine etnică a produs consternare în rândul locuitorilor neromâni, ajunşi la Nistru, cărora nu li s-a permis să treacă fluviul, să-şi lichideze, cel puţin, averile (termenul de 10 zile acordat la un moment dat era considerat a fi insuficient). Ulterior s-au făcut derobări de la aceste exigenţe.
♦ În aprilie 1943, la propunerea guvernatorului Transnistriei, Ion Antonescu a aprobat ca locuitorii băştinaşi din Basarabia de origine etnică străină să poată fi repatriaţi dacă dovedeau că făceau parte din următoarele categorii: părinţi ai celor rămaşi sub drapelul ţării în 1940 şi care au refuzat să se înapoieze în Basarabia ocupată de sovietici; părinţi ai celor care au luptat şi continuau să lupte pe front; părinţi ai celor căsătoriţi cu români sau românce; căsătoriţi cu românce; participanţi la războiale României, răniţi sau decoraţi; pensionari ai statului român care au depus o activitate deosebită în folosul statului; bătrânii de peste 60 de ani, care aveau familii în Basarabia şi puteau fi întreţinuţi de acestea; cazuri excepţionale de oameni merituoşi care nu intrau în nici una din categoriile de mai sus.
Pe larg: Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al Doilea Război Mondial (1941-1945). Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2017.
Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu