Gheorghe Zane: ,,În februarie și martie, Iașul a fost evacuat, într-o atmosferă haotică și de panică… Nimeni nu știa încotro pleacă”.
În primăvara anului 1944, după ce trupele sovietice au pătruns pe teritoriul României, mulţi români din Moldova (de dincolo și dincoace de Prut) au trebuit să ia din nou calea pribegiei, refugiindu-se în sudul şi în vestul ţării.
Profesor de istoria doctrinelor economice la Facultatea de drept din Iași, Gheorghe Zane descrie în Memoriile sale modul în care s-a făcut evacuarea din Iași:
,,Prima jumătate a anului 1944, ca de altminteri și primul an după 23 August au fost cele mai dramatice din toată istoria Iașului. Și aceasta, nu atât din cauza războiului în sine, ci din pricina evacuării oficiale și a stabilizării frontului, vreo 2 – 3 luni, la nord și la sud de Iași, încât orașul a fost prins între armata germană din sud și armata sovietică din nord.
La sfârșitul lui ianuarie și în primele zile ale lui februarie evacuarea oficială nu mai este niciun secret. Toate autoritățile au ordine de evacuare. Trebuiau evacuate totodată arhivele, aparatura, bibliotecile, mobilierul chiar. În plus, personalul și familia. Fiecare autoritate are indicată și localitatea unde se evacuează; acestea sunt fie în Oltenia, fie în Transilvania…
Transportul la gară era o nouă problemă. Militarii aveau, pentru serviciile și familiile lor, privilegiul camioanelor armatei. Care nu putea să facă rost de un camion sau căruță își ducea singur lăzile sau geamantanele, târându-le pe zăpadă sau așezate pe săniuțe de sort sau pentru copii.
Pe strada Carol în jos de la Copou, spre Tufli și apoi spre gară am văzut zeci și zeci de oameni, chiar colegi de ai mei, care mai de care mai grăbiți, târându-și puținul avut ce putuseră împacheta; se vedeau mai ales baloturi cu saltele și plăpumi, lăzi cu haine și probabil cu lenjerie. Dar toți sau aproape toți își părăseau pentru totdeauna puținul lor avut. Am aflat cu stupoare că A. Oțetea, I. Iordan, C. Balmuș își transportaseră deja la gară întreaga lor gospodărie și, în vagoane aprobate din timp, o și expediaseră la București.
Îmbarcarea în trenuri de evacuare a bagajelor și a familiilor era însă cea mai mare problemă. Munți de lăzi, de geamantane, fel de fel de colete erau formate la rampa gării de mărfuri. Militarii dau ordine, strigă, îmbrâncesc civilii; când trage la rampă vreo garnitură de vagoane de marfă, ofițeri, ajutați de soldați, o iau cu asalt.
Mă ocup, prins și eu de această afolare colectivă, de evacuarea lăzilor Universității și a Facultății.
Am un violent incident cu generalul Manoliu, pe care îl apostrofez cu brutalitate, țipând la el că militarii își evacuează până și cotețele de păsări sau lemnele de foc, în timp ce averea Universității, cărțile bibliotecii, aparatura științifică rămâne pe loc. Mă amenință cu Curtea Marțială; îi răspund pe românește, fără nicio considerație de gradul lui, în aprobarea mulțimii civile în care mă aflam; după două-trei zile reușeai să îmbarci bagajele autorității pe care o reprezentai; lăzile, baloturile sau geamantanele sunt trântite în vagoane și înghesuite până la refuz.
Nimeni nu știa încotro pleacă.
În februarie și martie, Iașul a fost evacuat, într-o atmosferă haotică și de panică. La gara de pasageri, lupta pentru un loc în tren este încă mai violentă. Peronul gării este zi și noapte supraaglomerat, o mulțime imensă așteaptă câte două-trei zile ocazia de a se suie într-un tren. De-abia te poți strecura prin mulțime. Toată lumea este nervoasă, agitată, aruncată în panică.
Militarii sunt și aici mari și tari. Ofițerii pătrund cu forța în garniturile care trag la peron; multe sosesc deja încărcate, căci mulți inițiați asupra locului unde se formează garniturile s-au instalat departe de gară, așteptând sosirea vreunei locomotive cu două-trei vagoane, pe care le-au luat cu asalt.
În ziua de 28 martie, cu mare greutate, am reușit dis‐de‐dimineață să introduc pe Lena (soția – n.n.) și pe doamna Leatris într-un tren de evacuare, deja arhiplin. Au sta în gară, blocate într-un compartiment, de dimineață până seara, când trenul a pornit. Pe peron aceeași mulțime, cu tot felul de bagaje care împiedică trecerea; vecinul meu, profesorul M. Jacotă, bolnav, a fost adus de fiul său la gară și urcat într-un tren, pe geam, cu ajutorul unei scări. Dar omul n-a mai putut suporta. S-a dat jos cum a putut și, lăsându-și geamantanul, s-a întors singur acasă, hotărât să nu mai plece și dacă o fi să moară, să se sfârșească în casa lui. Bietul conu Mihai, profesor distins, cu o frumoasă cultură clasică, traducător din clasici greci, a sfârșit așa cum a voit.
Eu am mai rămas în Iași vreo săptămână, pentru a supraveghea evacuarea Creditului urban și a ultimelor lăzi ale Seminarului meu. Când am părăsit casa, în care mobila și cărțile erau toate răvășite în graba împachetării, m‐a copleșit un sentiment de nemărginită tristețe; am simțit o strângere de inimă și lacrimi în ochi. De Iași erau legați cei mai buni ani ai vieții mele și am înțeles că o dată cu tragedia lui începea și a mea…
Cel puțin trei sferturi din populația Iașului s-a evacuat, căci a mai avut posibilități în lunile aprilie-iulie ca urmare a stabilizării frontului.
Populația din întreaga Moldovă a făcut la fel, din toate orașele lumea a plecat care cum a putut. Niciodată în istoria Moldovei n-a fost, cred, un exod mai mare.
Exodul moldovenilor fusese precedat cu o lună, două de al doilea exod al basarabenilor.
De această dată populația de dincolo de Prut s-a evacuat în masă; 400 000 – 500 000 de mii, cine știe? Convoaie lungi și triste de căruțe încărcate cu bagaje și cu oameni se scurgeau încet în frigul de ianuarie și februarie pe șoselele Moldovei în jos, în căutarea liniștii și a unui adăpost, pe care puțini știau unde l-ar putea găsi…
La București am lua contact cu ministrul de Interne, generalul D. Popescu. I-am povestit drama evacuării și despre abuzurile militarilor, a ridicat din umeri, declarând-se incapabil de a da o soluție”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu