You are currently viewing EDITORIAL: MICUL COPIST

EDITORIAL: MICUL COPIST

  • Post category:Editorial
Sa fi fost prin clasa a 4a, sau a 5a…nu mai știu exact, când am descoperit la librarie cartea Cuore, de Edmondo de Amicis. M-a fascinat de cum am deschis-o. Seara de seara citeam cu sufletul la gura poveste după poveste, încercând sa ma pun pe mine în rolul personajului principal.
Pe vremea aceea citeam mult, era una din pasiunile mele. Chiar și după ce părinții declarau ora stingerii, improvizam o lanterna din niște baterii și un bec donate de vreo jucărie dezmembrata de mine și continuam lectura sub plapuma. Una din povestirile de care îmi amintesc și acum, adult fiind, este cea a micului copist din Florența, un băiețel harnic ce își ajuta în secret tatăl sa copieze niște banderole cu adresele abonaților la ziar în schimbul unor sume de bani. Povestea lui și a spiritului de sacrificiu manifestat în acele împrejurări nu are cum sa nu te atingă la suflet. Povestea mea e mai puțin dramatica și mai egoista decât a lui, chiar dacă tot despre copiat e vorba.
În ciuda a ceea ce se poate auzi despre mine din anumite surse, sa știți ca întotdeauna mi-a plăcut școala. Am avut colegi de treaba și dascăli pricepuți și pasionați. Fiind singur la părinți, îmi pria socializarea cu colegii pentru ca nu are farmec sa faci tâmpenii de unul singur. Așadar nu prea se întâmpla sa nu dau pe la școală. Cel puțin o duzina de oameni puteau mărturisi in fiecare zi ca m-au văzut pe coridor sau prin curte. Cu intratul la ore aveam o problema, în rest eram cât se poate de prezent. De prin clasa a 5a, începuse sa îmi devina clar ca voi urma o cariera muzicala și totodată în mintea mea de copil începeau sa se împartă materiile școlare în 2 categorii : cele esențiale pentru ceea ce îmi doresc sa fac și cele de pe urma cărora nu aveam vreun folos evident. Din prima categorie făceau parte orele de vioara, teorie ( am adorat teoria, am avut o profesoara fantastica), orchestra, muzica de camera, armonia și altele… la care se adăugau materiile de la examenele naționale : romana, istoria și geografia….si engleza, convins fiind ca am nevoie de ea pe oriunde as pleca prin străinătate. Științele exacte nu s-au potrivit cu personalitatea mea, asa ca matematica, fizica și chimia au căzut în a doua categorie, cea cu pretenții minime, doar de promovare și cam atât.
În aceeași categorie a căzut, printre alte materii și franceza. Concentrat din ce în ce mai mult pe ceea ce ma pasiona, ușor ușor gimnaziul s-a transformat pentru mine în invatamant la fără frecvență iar liceul a fost mai degrabă învățământ la distanță, pentru ca era o oarecare distanta între barul unde ma perfectionam eu în tainele biliardului și instituția unde studiam muzica. Nu mai zic ca nu am știut niciodată exact când începe anul școlar, mereu se găsea un coleg pe la inceput de octombrie sa ma sune și sa ma întrebe dacă nu cumva m-am transferat la alta școală.
Așadar de prin clasa a 10a colegii mei nici nu se mai oboseau sa îmi pună un scaun în clasa, când se amenajau sălile. Nu de puține ori eram nevoit sa îmi aduc un scaun din alta clasa ca să am pe ce sta în caz ca ma prindea sfarsitul pauzei încă în incinta sălii. Profesorii erau înțelegători, eu mereu fiind înscris ba la un concurs, ba la altul, ba ma pregăteam pentru olimpiada, ba mai nu știu ce… Încât văzându-mă pe coridor dar nu și în sala de clasa presupuneau ca studiez prin vreo sala. Sa nu ma înțelegeți greșit, de multe ori studiam, atât singur cât și cu colegii de la cvartet. Odată pentru un concurs de muzica de camera ne-am pregătit câte 4 ore pe zi, timp de 3 luni…ajunsesem sa îl visez pe Schubert și noaptea. Însă nefiind ușa de biserica, bineînțeles ca mai trageam chiulul și nemotivat, profitând de încrederea acordata și de rezultatele obținute în trecut pe la competiții. Pentru ca am amintit de olimpiada națională de muzica, trebuie precizat ca unul din criteriile ce trebuiau îndeplinite ca să pot participa la aceasta competiție era acela al integrității, și anume sa nu am pe primul semestru nici o corigenta sau vreo medie neincheiata (olimpiada se desfășura în timpul celui de-al doilea semestru). Fiind o școală mica în contextul național, e lesne de inteles ca cei 4-5 elevi capabili sa se lupte pentru premii la cel mai inalt nivel trebuiau protejați cu orice preț, chiar dacă mai scăpau și capra în gradina de varza, sa zicem asa. Era o lege nescrisa ca pe primul semestru aveam 10 la purtare și nici o medie sub 5, deși la cât știam eu la unele materii, nu as fi meritat nici pe departe atât.
Pe semestrul al 2lea se schimba radical situația. Cum nu mai exista nici un motiv întemeiat care sa tina de interesul școlii pentru a pasui pe cei cu deficiente la învățat oricât de talentați ar fi fost, unii dintre profesorii cărora pesemne ca nu le pica bine tratamentul preferențial de care beneficiam pe primul semestru ma așteptau cau pe un cireș copt doar doar m-or taxa după cum meritam. De fapt noi cei din echipa olimpicilor eram favorizați condiționat, ni se iertau pe moment unele păcate cu promisiunea ca vom aduce rezultate. Vai și amar de fundul nostru dacă am fi dat greș la olimpiada. Chestia asta m-a motivat asa tare încât niciodată nu m-am întors cu mana goala de pe unde am fost.
La franceza din câte îmi amintesc dădeam și teză. Era o materie cu greutate în catalog așadar, și pe cât de importanta era pe atât de habarnist eram eu. Cititul din carte nu se putea face decât dacă vreo colega cu suflet bun ne scria deasupra textului, cu creionul, pronunția cuvintelor. Doamne ferește sa îmi fi luat cartea din mana și sa o fi înlocuit cu alta nemasluita, ca amuteam, nici 2 silabe nu mai eram în stare sa scot pe gura….rien de rien, cum ar fi zis profa. Îmi mai suflau colegii din spate, cu chiu cu vai citeam ceva de pe acolo… La tradus, mai ales, eram o veritabila tufa de Veneția. Încercând sa improvizez, nu de puține ori am stârnit un copios amuzament în rândul colegilor. Profa nu prea se amuza și îmi punea în catalog exact cât aprecia dansa ca meritam, ba o lebădă, ba un scaun… Note d-astea. Nu mai știu prin ce clasa dar la un moment dat am auzit și eu ca s-a fixat data tezei la franceza pe semestrul al doilea. Eu bineînțeles am aflat cu câteva zile înainte, deși data se fixase cam de vreo luna. Trebuia așadar sa ma pregătesc și sa nu ma înțelegeți greșit, nu era vorba ca ma apucam sa învăț. Era imposibil sa învăț ceva din moment ce nici nu integeam cerințele exercițiilor, darămite conținutul lor. La mine pregătire pentru teza la franceza însemna cu totul altceva.
Cu o zi înainte o puneam pe mama sa îmi calce cămașa aia bună, de concert și verificam sa fie costumul în regula. Când era zi de teza veneam îmbrăcat la școală la 4 ace, cine nu știa care e manevra ar fi crezut ca am recital sau vin de la nu știu ce simpozion. Unii profesori chiar ma întrebau „ai de cantat azi, Cipriane?”. De ar fi știut ei ca eu am recital la proba de magie și prestigiditatie… Poate va întrebați la ce ajuta costumul. Imediat va explic. Vi-l mai amintiți pe Cristi, partenerul evadării mele de la Sibiu din episodul anterior? El mi-a fost partener de nădejde la toate aventurile prezentate aici.. A trăit pe viu și experienta rușinii din Franța de la festival, emoțiile de la Sibiu și multe altele… Cristi era unul dintre primii colegi din clasa care a avut calculator și imprimanta. Da, pare incredibil dar pe atunci aproape erau produse de lux…nu oricine își permitea. E de la sine inteles ca era și printre cei mai pricepuți în lucrul pe computer. Când se apropiau tezele, noi, cei mai puturoși și petrecăreți puneam mana de la mana, făceam cheta și îl cinsteam pe Cristi sa ne facă la calculator niște rezumate ale lecțiilor, scrise cu fonturi foarte mici, în niște coloane ca de ziar, ce măsurau maxim 5 pe 15 cm. Niște copiute practic.
Nu știu cât muncea Cristi la ele dar niciodată nu ne-a lăsat balta. În ziua tezei mereu avea un teanc de copiute la el. Printr-o coincidenta fericita, la etajul unde învățam noi era și secretariatul facultății de muzica ( pe atunci pt un an sau doi am împărțit câteva clase cu facultatea din oraș), iar eu ma împrietenisem cu una din doamnele secretare de acolo, mai ales ca eram și consăteni. Mergeam repede la dansa cu o pauza înainte și o rugam ” doamna, ne faceți și noua câteva exemplare la xerox la dvs, va rog frumos?” Cum ar fi putut sa ne refuze? „Gata Cipriane, cum sa nu…. La ce aveți teza azi?”…. Mai imprumutam și o foarfecă sa le decupam și sa le facem la dimensiunile potrivite și aia era, mai pregătiți de teza nu aveam cum sa fim.
În pauza de dinaintea memorabilei experiente de la franceza a fost cam aglomerata secretariat, câțiva studenți veniseră cu diverse probleme, iar noi, puștii de liceu ce stăteam la coada la xerox am întârziat puțin. De restul nu s-a sinchisit foarte tare profa, dansa pe mine ma aștepta. „Oooo, bună ziua domnul inspector”… Începu ea, ironic. „cum de ați binevoit sa ne onorați cu prezenta?”. Nu ma mai văzuse de dinainte de vacanta de Paște, iar acum era final de mai. Cu capul în pământ, rușinat de adevărul pe care îl spunea profa, am salutat politicos ( altceva nu aveam ce sa fac sa o dreg cât de cât) și m-am scuzat sa ma duc sa îmi iau un scaun de la clasa vecina. Când m-am întors cu el, după obiceiul meu am dat sa ma duc în fundul clasei, sa împart un colt de banca cu alți colegi care știau tot atâta franceza pe cât știam și eu. Profa însă avea o surpriza pregătită pentru mine. „Nu acolo, maestre… Pentru ca nu v-am mai văzut de mult și nu știu când mai am plăcerea de a va mai avea la ore, va poftesc aici lângă mine la catedra, sa vad și eu cu ochii mei cum v-ați pregătit pt astăzi”
La asta nu ma așteptam. Mi-a stricat toate manevrele dintr-o singura lovitura. Degeaba aveam eu informațiile scrise la mine, poziția mea noua de la catedra ma punea în imposibilitatea de a face vreo mișcare fără sa fiu detectat. Ironia sortii e ca după terminarea facultății, tot la catedra am ajuns, de partea cealaltă a baricadei însă. Cum e viata asta… Pe atunci nu ma gândeam eu asa departe. Așezat cuminte în jumătatea din dreapta catedrei, cu profa la jumătate de metru în stânga mea, am împrumutat o foaie de hârtie și un pix de la o colega ce scria deja de zor la rezolvările exercițiilor și am început sa scriu și eu. Am pus data cu atenție, de parca s-ar fi punctat și asta, mi-am scris numele, titlul mare „test au francais” și apoi am transcris cerințele. Nu aveau nici un sens pentru mine, le copiam litera cu litera exact cum ați transcrie voi un text la prima vedere din norvegiană. După care… Pauza. Nu mai aveam ce sa scriu. Teancul de copiute era imobilizat în buzunarul interior de la sacou iar profa nu ma slabea din ochi.
Minutele treceau iar situația mea era deznadajduita. Mai aveam 2 de 4 pe semestrul acela. Dacă nu făceam vreo minune la teza m-aș fi calificat la o alta olimpiada, deloc onorabila de data asta… Cea din septembrie, de corigenta. Văzând ca trece timpul și foaia mea rămâne goala, profa se uita la mine și zâmbea. În sfârșit ma prinsese la cotitura. Norocul meu părea ca ma părăsise. Sau nu? V-am spus ca aveam colegi deosebiți. Unul dintre ei, mai perspicace din fire și-a dat seama ca sunt pierdut dacă situația rămâne asa și la toamna în loc sa merg cu ei la mare sau la grătar ar fi trebuit sa dau cu subsemnatul pe la școală înainte de vreme, eu care trăiam cu filozofia ca primele și ultimele 2 săptămâni de scoala fac parte din vacanță. Asa ca s-a decis sa ma ajute.
” Nu va supărați, veniți puțin?”. Rugămintea colegului meu din ultima banca a rupt tăcerea de mormânt ce se așternuse în clasa. Câțiva au ridicat capul mirați din bănci. Nu era ceva neobișnuit ca cineva sa ceara ajutorul doamnei, dar în nici un caz nu se mai întâmplase ca solicitarea sa vina din partea lui. Era unul dintre colegii care nici nu deschidea gura la ora, asa de bine se pricepea. Mirata de aceasta noutate, dar bucuroasa ca în sfârșit un păcătos se da pe brazdă și arata interes, doamna și-a părăsit locul de lângă mine, lăsându-mă singur, în încercarea dânsei de a ajuta la repatrierea oii rătăcite din spatele clasei. „Ia zi, Vlăduț… Cu ce te pot ajuta”. Colegul meu fusese brusc năpădit de grija dacă cumva la exercițiul 2 trebuie sa vorbim despre… Și despre… Sau trebuia și…. (altceva). Era exact momentul pentru care ma rugam în sinea mea. Cu îndemânarea mea căpătata în ani de practică, am scos teancul de copiute, am ales-o pe cea care semăna cu ce aveam eu acolo de scris, pe restul le-am mototolit în buzunarul de la pantaloni ca să nu mă mai încurc de ele iar sursa de inspirație am băgat-o pe mâneca stângă ( trăiască costumul), între mana și cămașă, pe partea opusa privirii doamnei.
Toată treaba a durat sub 30 de secunde, zici ca eram mecanicii aia care schimba rotile la mașinile de formula 1. Între timp doamna terminând de lămurit acolo în spatele clasei ( nu ma îndoiam deloc ca l-a lăsat pe Vlăduț la fel de luminat cum l-a găsit) s-a întors la catedra sa își reia activitatea de supraveghere a „dușmanului”. De data asta însă avantajul trecuse de partea mea. Cum dansa era în partea stânga, iar eu țineam coatele pe catedra cu mâinile îndreptate în sus (mai sprijineam capul când și când, cică ma gândeam), profa nu avea unghi sa vadă cum eu, cu arătătorul și mijlociul mâinii drepte cautam pe interiorul mânecii stangi în jos pana găseam foaia cu pricina, o trageam în sus pana în dreptul palmei, citeam cât citeam și ii dădeam drumul la loc în mânecă. Erau tehnici exersate, studiate, analizate. Nu de puține ori după terminarea cursurilor mai rămâneam câțiva colegi în clasa și exersam metode de copiat, la care unul dintre noi stătea la catedra și ceilalți îl întrebau „Ia vezi ma, dacă stau asa, se vede?”….. „se vede ma, da-o mai la stânga ca vad tot ce faci de aici”. Nu am nici o îndoială ca dacă am fi depus tot atâta efort în a învața materia respectiva pe cum depuneam încercând sa copiem, nu mai era nevoie sa mai trisam. Însă eu ce v-aș mai fi povestit astăzi?
Ușor ușor, bucuria și zâmbetul doamnei dispăreau, pe măsură ce începeau sa se adune informațiile pe foaia mea. Era clar ca nu dăduse înțelepciunea peste mine și ca nu am de unde sa știu chestiile alea pe care le asterneam pe hârtie. Fără îndoială, copiam. Dar cum… Și de unde? M-a pus sa ma ridic… Sub scaun, nimic. M-a rugat sa ridic foaia, sub foaie nimic…nici o dovada, nimic compromițător. Fituica stătea bine mersi în mânecă, și dacă lăsăm bratele jos o opream cu încheietura sa nu iasă peste manseta de la cămașă. Hotul neprins e negustor cinstit. Nu a avut încotro și m-a lasat sa scriu mai departe. Pe măsură ce trebuia sa scot foaia din ce în ce mai mult, am improvizat altceva, ca să ajung și la informațiile din josul ei, fără a trece de palma în sus. Scoteam, citeam și indoiam partea citita, ca să pot sa scot din ce în ce mai mult din ea, fără sa se vadă. Dezvoltasem o memorie fotografica fantastica. Dintr-o singura privire rețineam vreo 2 rânduri întregi, ca să nu abuzez de norocul meu și sa îmi optimizez șansele. De data asta eram eu cel care zâmbea când și când către profa. Dansa în schimb fierbea. Știa clar ca trisez și de data asta dar nu putea dovedi. Nu exagerez ca dacă nu s-ar fi sunat de ieșire as fi făcut o teza de pus în ramă. Timpul pierdut însă la începutul orei și-a spus cuvântul, dar nu mai conta. Trecusem. Știam asta fără sa corecteze foaia. O știam și eu și doamna profesoara și colegii.
Peste doua săptămâni când au venit rezultatele, Ciprian Ravnic era printre primii, cu 8 și ceva!
În viata mea nu am luat o asemenea nota la franceza. De obicei trebuiau adunate 2 sau chiar 3 note ca să insumeze 8.
Pentru prima data după multi ani nu am mai avut media 5 la respectiva materie. În acel semestru am scos media 6. Chiar și mama m-a lăudat „vezi ca poți, dacă te străduiești un pic?”.
Ce sa mai zic… Avea perfecta dreptate!
Dar nu în sensul în care și-o imagina ea.

Prof.  Ciprian Râvnic

SFARSIT