Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul și ofițerul român a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.
Măria Ta
Măria Ta, orașul trăește-n nesimțire:
Nici lacrimi de durere, nici jale nici suspin,
Uitat-au toți de Tine, de draga Ta privire
Uitat-au! La alți idoli, azi lașii se închin.
Măria Ta nu plânge, căci neamul n’o să piară
Păstrează-Ți ochiul mândru și zâmbetul Tău drag;
Măria Ta, ne crede nu-i azi întâia oară
Când noi ne aflăm cu toții în al peirii prag.
Măria Ta, palatul e cuib de nemți cu cască;
În el răsună veșnic: „Wer da?” Wer da german
Și Mackensen e astăzi, privit de gură cască
Și steagul pretutindeni, e numai steag german.
Măria Ta, gazete sunt multe, dar în toate
Se critică armata, copii, părinți și frați.
Huliți sunt, vai! Românii, mai mult decât se poate
Și ridicați în slavă, străinii împărați.
Măria Ta, în biserici nu-i voie să se spună
S-ajute Domnu armata ce luptă la hotar;
Nici clopotele sfinte în București nu sună
Și al vostru nume, Doamnă, nu-i spus de la altar.
Măria Ta, Fecioara ce s-a numit Maria
N-a plâns când pe Golgota copilul Ei în dus
Prin moartea Lui în chinuri nascutu-s’a veșnicia
Pentru atâtea neamuri, din Răsărit și Apus.
Din lacrimile Tale ce curg fără încetare,
Din lacrimile noastre, puținilor Români,
Din sângele ce curge în valuri la hotare
Va răsări un astru, ce orbi-va pe păgâni.
Atunci a noastre steaguri s’or înălța în soare
Aduse din surghiunul cel lung de la Siret;
Și Voi veți trece iarăși …fanfare sunătoare
Vor răsuna și capul ne vom pleca încet.
Ți-om da toți crinii, cari vor crește în grădină
Toți trandafirii galbeni, toți macii, somnoroși;
Vom pune alături floarea „Nu mă uita”, Regină,
Ce azi ne-aduce aminte de ochii Tăi frumoși.
Vom face’n flori plăpânde mai mândru tricolorul,
Mai mândru și mai falnic, căci vine înapoi;
Se întoarce…și cu dânsul aduce tot Poporul,
Se întoarce Dinastia adusă de eroi.
Și-Ți vom cânta un cântec în care picura-va
Potopul cel de lacrimi, ce mamele au vărsat;
În care preamări-vom cu glorie și slavă
Crăiasa fără seamăn și primul „împărat”.
La Cotroceni în criptă copilul Tău așteaptă
Cununa nemuririi ce Voi veți cuceri,
Măicuța lui cea bună, Măicuța înțeleaptă
Nu s-a întors și timpul se scurge’n așteptări.
Măria Ta, nu plânge, micuțul știe bine
Că de-ai plecat cu lacrimi, vei reveni cu cânt
Și sufletu-i, scump înger, din sferele senine
Așteaptă clipa mare, așteaptă ceasul sfânt.
Măria Ta, nu plânge, curând va suna ora
Copilul Tău nu-i singur, e al nostru al tuturor,
Izbânda să vă fie tovarășă și soră
Și Domnul sfânt, Vă fie mereu în ajutor.
Versuri de domnișoara Eliza Lambru, trimise într-o pâine la Iași Reginei Maria, în ziua de 18 ianuarie 1918, de către Alexandrina Gr. Cantacuzino și de d-ra Margareta Atanasiu, de la Spitalul Societății Ortodoxe 113, prin domnul locotenent Grideanu.
Alexandrina Gr. Cantacuzino (1876-1944), născută în familia Pallady și căsătorită cu Grigore Gheorghe Cantacuzino (1872-1930), a fost directoarea Spitalului 113, care a funcționat în perioada 23 august 1916-aprilie 1918, în clădirea Institutului de fete al Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române din București.
Sursa: Alexandrina Gr. Cantacuzino, Cinsprezece ani de muncă socială și culturală. Discursuri, conferințe, articole, scrisori, Tipografia Capitalei, București, 1928.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
