A mai trecut tăcut, în zbor,
Încă un stol de rândunele
Și-n urma lor a mai picat
O frunză moartă în tăcere.

Tăcută-i toamna, prea tăcută,
Tăcerea ei mă înfioară
Și mă întreb de câtă vreme
I-ascut tăcerea…A câta oară?

Am învățat s-ascul tăcerea
Căci în nerostite tăcere se spun multe,
De-l lași în voie, gândul zboară
Și-adună vorbe.

Pitit prin pomii desfrunziți,
El, din vibrații împletește
Povești de viață și amor,
Și-apoi , tăcut, le povestește.

De mai și doare câteodată,
Tăcerea-mi spun: este firesc!
Dar inima mi-e împăcată,
Tăcând pe nimeni nu rănesc.

Nici frunza galbenă ce pică,
Tăcută peste iarba rară,
Nu va răni vreun fir firav
Și nu va face să îl doară.

În liniștea autumnală
Perechi, perechi de-ndrăgostiți,
Pășesc agale pe alei,
Așa tăcuți, dar fericiți…

Căci în tăcere poți iubi
Pe cineva o viață-ntreagă,
Nu e nevoie de cuvinte
Ca dragostea să o-nțeleagă.

De știi tăcerea s-o asculți
Ai să-nțelegi, în recea toamnă,
Că tu ești frunza-ngălbenită
Ce de tăcere se-mpresoară…

Flori Bungete