„Tăcere… e toamnă în cetate…”
sună un vers bacovian și amintirile noastre livrești fac aproape imposibil să nu-l asociem cu o oarecare melancolie autumnală ce ne încearcă pe toți cei ce ne situăm, prin forța circumstanțelor și vrerea Celui de Sus, sub umbră de turn și sub zodia lui Bacovia. Cetății Târgoviștei i se potrivesc melancoliile mănușă, ca și cum s-ar recunoaște într-o oglindă aburită de nourii cenușii ai trecerii timpului atâtor toamne sub povara cărora stă, nepătrunsă, deși luminată de razele soarelui la chindie, ca o pecete pe hrisovul acestor plaiuri de Muntenie eclectică și flecară.
Zidurile ei vechi sunt plăsmuite și din altceva decât lutul ars al cărămizilor caselor vechi și dărăpănate, cu iz de mucegai, atâtea câte mai sunt pe bulevardul străjuit de castani sau piatra bisericilor medievale care mai dăinuie încă, afumate și misterioase, închizând în ele o taină accesibilă doar poeților or sacerdoților. E acel ingredient misterios, nenumit, care dă farmecul locului, ansamblu de însușiri și manifestări care fac din Târgoviște un topos cu individualitate ademenitoare și eteroclită.
În locul acesta, în care s-au adunat, odinioară, o seamă de oameni și-au dezvoltat târgul medieval ce-a devenit, în vremi de aur, de sânge și de legendă cetate de scaun – trecute vremi, de gloria cărora încă ne îmbătăm cu apa rece a sfertodoctismului orgolios, toate din jur, de la ziduri de cetate la străduțe cu parfum, își spun redundant povestea, în căutarea unor urechi care s-o audă…
Acel altceva inefabil și melancolic al Târgoviștei, cu miraculoase proprietăți de piatră filosofală, se găsește, imponderabil, aievea, în norii răzleți de pe cerul de octombrie albastru și senin ca ochii unei naiade, în răbdarea imobilă a unei bănci care așteaptă popasul unei perechi de îndrăgostiți, în foșnetul frunzelor chircite pe caldarâm, șoptind un lamento difuz pașilor indiferenți și grăbiți care le strivesc, în mușchiul verzui care a năpădit printre crăpăturile din cimentul unor scări pe care n-am mai urcat nimeni, demult, de când încă mai suna clopoțelul la ușa cea mare și grea de la intrarea dinspre stradă, vestind întoarcerea acasă a domnului cu pălărie de fetru și mustăți ferchezuite la spițer, și-n brun-roșcatul castanelor care se izbesc cu zgomot sec, căzând, din mantaua lor de țepi, pe străzile în care parcă adineauri – căci ce înseamnă în imensitatea timpului câteva zeci de ani? – se auzea un zvon de romanță…
Îl găsești în albul trist al părului celor două bătrânele care, duminică după-amiază, zăbovesc la vorbe molcome despre griji și reumatisme în fața porții mici, cu grilaj de fier vechi, îmbătrânit de rugina care pictează vopseaua verde ca o imputare, ca și-n parfumul ultimilor struguri ai unei vițe de vie ale cărei ramuri s-au împletit cu ale copacului, rămași neculeși, căci dinspre casa mare, părăginită și goală, la ale cărei ferestre de mult n-a mai zăbovit nimeni, nu mai vine decât tăcerea singurătății…
E o poezie plină de melancolii în fiecare toamnă a cetății și-n fiecare chindie zărită printre ramuri de castani care-și pierd frunzele și-și jeluiesc poveștile foșnitoare vântului, porumbeilor cenușii sau celor trei pisici care se hârjonesc printre frunze uscate și castane lucioase, minunate, maroniu-roșcate, ca o risipă a pământului și cerului deopotrivă.
E o poezie accesibilă, dar din ce în ce mai greu sesizabilă ochilor care nu mai știu să vadă, o poezie banalizată de indiferența cu care o lăsăm să plutească peste case, hornuri părăsite, mașini și firme luminoase, peste mirosul de pământ, și ciuperci, și gaze de eșapament și parfum comercial purtat peste tot de feminități inconsecvente, derutate de lipsa tot mai consecventă de apetit pentru frumos și inefabil…
Îmi port pașii printre frunzele de culoarea ruginii, secate de seva luxuriantă a vieții care, astă-vară, ne-a animat visările și speranțele, întinse ca un arc de prea-plinul arșiței din soare și din inimi, privind în jur cu ochi care parcă văd totul pentru prima dată. Chircite, arse, îngrămădindu-se una peste alta, descompunându-se și mirosind a despărțire, frunzele sfârșesc fără glorie, făcute de râs de iarba care se înalță în firișoare insolente spre lumină, pentru că victoria e a vieții, în ciuda toamnei care, neînduplecată, își intră în drepturi, confirmată de calendare.
Am buzunarele doldora de castane și părul doldora de soarele blând de octombrie. Doi porumbei cenușii, cu aripile vârstate multicolor, își iau zborul dintre castanii maiestuoși spre necuprinsul plin de întrebări fără răspuns sau de fantomele atâtor vieți care s-au petrecut, iar acum sunt uitate de toți, fâlfâitul aripilor dând acalmiei generale o notă parcă mai intensă. Simt în palme răceala lucioasă și mângâietoare a castanelor, ca o alunecare spre realitatea plină de melancolii a toamnei tot mai indenegabilă, de oraș provincial, aparent fără viitor.
Din fața mea, de pe trotuar, se desprinde un tânăr cu tricou galben ținând de mână o fată cu ochelari și mă contrazice. Fiat!

Prof. Camelia Lepădat