În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Din luptele de la Ghelengic

În ordinul de luptă, mi se spusese că avem rușii la dreapta până la șosea, iar de acolo spre stânga, vom lupta noi. Lupta a început pe la orele 16 după amiază. Tunurile se auzeau din ce în ce mai tare, iar noi în formație de linie de plutoane prin flanc, înaintam în direcțiunea dată prin salturi, la început mai largi și mai domoale, iar ulterior mai scurte și mai repezi. Când ne opream, ascultam cu atențiune bubuiturile de tun care se auzeau tot mai intens și mai dese, cu cât înaintam spre inamic. Un fior de groază ne scormonea sângele în vine, fiindcă aveam misiunea să dăm piept cu inamicul și să-l dăm peste cap. Cu toate acestea, șuieratul puternic și înfiorător al ghiulelor, trăznetul greu și asurzitor al obuzelor, ne făcea mare plăcere, căci era o muzică nouă pentru noi și oarece știam din auzite, acum priveam și auzeam în realitate. Ni se părea că este o glumă, că suntem la manevre, eram toți voioși și doream fiecare să gustăm cam cum este războiul.

Era prima luptă. În salturile noastre, dăm peste bostane, unde soldații noștri umblă cu câte doi-trei pepeni în mâini, însă treaba era treabă; fiecare mergea la locul lui și numai acolo unde ne opream din salt, mușcam cu sete din miezul roșu și zemos al pepenilor. Chiuitul puternic și tot mai aproape al ghiulelelor, ne făcea la început să ne ferim. Ni se părea că tot pe noi voia să sară. Era prima oară când intram într-o luptă serioasă și nu prea știam ce este războiul. În urmă, ne-am gândit noi, când o fi vorba să te lovească, nu prea mai ai timpul nici să te ferești și nici să o auzi șuierând. Că ce-ți este scris, în frunte ți-e pus!

După ce ne-am mai deprins, nu ne mai speriau șuieratul de ghiulele, ba mai mult, începusem să le cunoaștem care pe unde au să cadă, numai după șuierat. Și de-o auzeam că are să cadă departe, îi strigam: „Du-teeeeee!”. Iar când vedeam că pică vreo ghiulea pe lângă noi, ceea ce însemna că inamicul ne-a nimerit bine, ziceam îndată „salt”, ca să ieșim din zona bătută de focuri.

Ajungem într-o vale și începem să auzim focuri de armă. La început, mai rare, apoi mai dese, tot mai dese, până când totul se transformă într-o pârâială de clocotea văzduhul de atâtea împușcături. Cum ședeam la pământ și ascultam, mi se părea că suntem la noi acasă, unde în nopțile de vară ascultam orăcăitul broaștelor din viroagă, mai ales că și acum soarele asfințise și amurgul se întindea cu repeziciune. Deși eram în vale, totuși, pârâitul gloanțelor îl auzeam foarte aproape. Din când în când, îmi trecea pe deasupra capului câte un glonț cu iuțeala fulgerului și făcea „pdap” în pământ, la mică distanță în spatele nostru. Atunci, noi ne pitulam mai mult la pământ și în timp ce gloanțele ne dădeau răgaz, ne făceam cu o iuțeală și cu o putere pe care nu știu de unde o aveam, măști individuale. Acum au văzut băieții noștri însemnătatea lopeților din dotare. Cei care o aveau, își făceau adăposturi și n-ar fi dat-o din mână pentru nimic în lume. În schimb, cei care nu o aveau, se căiau și se jurau că de vor scăpa din lupta aceasta, fără lopată nu vor mai intra în ploaia de gloanțe.

-Comand: Secția sergent Anghel, salt! Cu toții ne-am conformat și am ocupat măștile făcute de cei dinaintea noastră. Când ne-am culcat la pământ, aud deodată din urmă că se vaită cineva. Întreb cine este și mi se spune că este soldatul Ciolacu Stan, lovit în piept. Cu toții ne-am mirat, cum a putut fi lovit, deoarece eram în vale.

În timpul acesta, iată un rus care mergea în pas alergător prin ploaia de gloanțe și nicio grijă n-avea să se mai culce la pământ. Venea să aducă muniții pentru mitralieră. S-a oprit și ne-a întrebat prin gesturi, unde-câte „ta-ta-ta-ta”. În același timp, bătea și cu mâna în lădița de cartușe, ca să ne arate păcănitul mitralierei. I-am arătat înainte, iar rusul a plecat în direcția dată tot așa de nepăsător și fugea ca și cum nici nu se afla în război. Artileria inamică a început să bată valea, trântind ghiulelele la rând, iar noi, prin salturi repezi, am căutat să ne depărtăm de această zonă bătută de artilerie. În același timp, intrăm sub un foc viu de infanterie. Deodată, auzim sunându-se la stânga noastră, asaltul. Un „Ura” puternic se aude, un strigăt puternic al soldaților noștri, apoi altul mai tare și tot mai tare, răsunând prelung și puternic în noapte.

În acest timp, comand: „Pentru asalt!”. Ne ridicăm după poziție cu baioneta la armă și în pas de atac, strigând neîncetat „Ura”. Focurile începură a se rări și corurile de voci sunau „Stai! Stai!”. Mitraliera a încetat, iar noi ne oprirăm în trăgători într-un șănțuleț din dreptul cantonului. Așezându-ne în șanț și gândindu-ne cam ce este de făcut, vedem în zare la colțul gardului ce împrejmuia cantonul cum mișună niște umbre, care se desprindeau una câte una  înspre dreapta de la colțul gardului și se așezau cot la cot, până când, deodată întrezărim că avem în față un pluton de vreo 70 de oameni, care veneau în pas de atac înspre noi, fără ca să zică nimic. Parte dintre soldații noștri mai slabi de înger, strigau că sunt ruși și să nu tragem, că sunt de-ai noștri. Dar ei, nu-și făceau socoteală că dacă erau ruși, nu aveau ce căuta la noi.

Era o liniște completă și așteptam să vedem ce are să se întâmple. Era pe la orele nouă și jumătate din noapte. Luna trecea domol printre nori. Aveam lângă mine pe sergentul Anghel. Priveam în zare acel lanț de trăgători ce venea spre noi și se aranjau cot la cot, iar câte unul dintre ei se făcea că trage înapoi, ca să arate că sunt de-ai noștri. Întreb pe sergent ce crede, iar el îmi răspunde hotărât: „ Este inamicul, domnule sublocotenent!”. Nu-i slăbirăm un moment din vedere, și deodată vedem lucind în zare baionetele lor late, și noi știam că ale rușilor sunt ascuțite. Când s-au apropiat la vreo 50 de pași de noi, doi dintre ei care mergeau înainte, au început să strige: „Nu trageți, că-s ruși, nu trageți, că-s ruși!”. În acest timp, un rus din Regimentul 73 se tot învârtea pe lângă noi și ne spunea că știe rusește. Atunci, noi, repede i-am răspuns: „Măi, rusule, ia du-te vezi ce este cu ăia, să nu se apropie prea mult de noi”. Rusul n-a mai așteptat nimic, s-a ridicat și s-a dus la cei doi. În acest timp, lanțul de trăgători se apropiase de noi la vreo 20 de pași. Când rusul s-a apropiat la trei pași de ei, unul dintre cei doi a încercat să dea cu baioneta. Rusul prinde imediat mișcarea și se dă îndărăt la o parte, strigând cât îl ținea gura: „Bolgarii!”. Asta a fost pentru noi cea mai stimulatoare „comandă”. Un foc ucigător s-a început și inamicul ca la „comandă”a șters-o înapoi. Veneau unii peste alții, țipau, scăpau armele din mâini și din lanțul lor de trăgători, nu știu dacă au mai scăpat vreo cincisprezece cu viață. Restul se aruncau la pământ și își ispășeau cu prisosință șiretlicul.

Sublocotenent de rezervă, Alexandru Vârnov

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu