Victoria privea pe fereastra mare, cu ochii pierduți în zare. Mai erau doar două zile până la Crăciun. Nu-i venea să creadă, că după atâțea ani avea să petreacă Nașterea Domnului aproape de Porțile Cerului! Era bine trecut de amiază. Deodată, privirea i-a fost atrasă de ceva. Pe drumul ce ducea spre cabană, se vedea venind o sanie, trasă de un cal. Nu părea a fi sania lui nea Matei, și chiar de ar fi fost, cine era bărbatul care îl însoțea? Și nici măcar nu era ziua în care trebuia să vină cu provizii, abia ce le adusese. Și de venit, venea întotdeauna, singur, de ce acum… Dar nu avu timp să-și mai pună nici o întrebare, căci sania a fost oprită în dreptul cabanei din vale. Abia atunci observă că pe coșul larg, ieșea o dâră de fum. Deci, cineva se mai afla acolo… gândi ea, cum de n-am observat până acum? A observat însă, imediat alura bărbatului care a coborât din sanie. Îl văzu cum se întinse spre a-și îndrepta spatele și cum se trânti în zăpadă ca un copil. Acest lucru o amuză afară din cale-afară.
– Ditamai omul și se poartă ca un copil, de parcă ar fi văzut acest loc pentru prima dată.
Însă când îl văzu deschizând poarta larg, cu pricepere, își spuse:
-E de-al casei. Probabil e proprietarul, dar cu siguranță nu a mai venit de mult timp, după cum privea împrejurimile. Însă cine se află în casă? Oricum, nu mă interesează, mai gândi ea și se îndepărtă de fereastră.
A doua zi de dimineață, Victoria privi din nou spre vale. Nu zări nici o mișcare.
-Nu s-au trezit încă, nici fum pe coș nu iese… nu sunt prea matinali, murmură Victoria și oftă lung. Eu cu somnul, nu mă prea împac, de multă vreme…
Însă, mai târziu, când pentru a treia oară se așezase în fața ferestrei, devenită punct de observație, văzu un câine mare și frumos, alergând împrejurul bărbatului din sanie, care ducea cu el un brad abia tăiat, ce cu siguranță avea să devină…simbolul Crăciunului. Împodobise și ea unul, mic, așa, ca să-și aducă aminte de copilărie, căci niciodată nu avusese, ca alți copii, brazi mari, până la tavan, cu multe ornamente și dulciuri. Atunci, suferea în sinea ei, pentru toate neajunsurile. Acum tânjea după traiul liniștit al părinților ei, săraci dar…fericiți. Și-a dat seama în timp că nu banii și bogăția aduc fericirea. Fericirea, înseamna…familie. Iar ea, nu mai avea de mult o familie, așa că fericirea ei… De fapt nu mai era fericită…asta era realitatea, destul de dureroasă de altfel. Venise aici, după mulți ani, să-și vindece sufletul, să uite sau să-și aducă aminte unele capitole din viața ei, asta nu știa sigur, era încă confuză.
Seara o prinse afară, pe terasa mică din fața cabanei, culcușită în balansoar, înfășurată într-un cojoc mare, ciobănesc, pe care i-l adusese Matei, drept cadou, să-i fie de folos în nopțile geroase. Când frigul se înteți, se ridică și intră în cabană, unde căldura primitoare o îmbie imediat la somn.
Mâine avea să fie Crăciunul, primul după muuulți, mulți ani, pe care îl petrecea singură, singurică, în creierii munților. De altfel, nici nu era sigură că va ajunge și la ea. În afară de micul brad, nu se pregătise cu nimic. Se debarasă de cojoc și se întinse pe canapea. Adormi aproape imediat, mult mai repede ca în alte seri. Se lăsă purtată pe aripi de vise, până când…
O lumină puternică invadase odaia. Victoria deschise ochii, nedumerită. Luna, mare și strălucitoare, privea la ea prin ferestra imensă. Uitase să tragă draperiile. Mii de stele sclipeau timide în jurul ei, dându-i și mai multă strălucire.
Se ridică în capul oaselor, o privi lung și o întrebă abia șoptit:
-Ai venit să întâmpinăm împreună Crăciunul? Cu siguranță te simți singură și vrei să stai de vorbă cu cineva. E o noapte magică, putem spune povești. Dar nu cu zâne și cu zmei. Povești de viață! Vrei s-asculți povestea mea? Stai, așteaptă un pic, vin afară!
Căută ceva din priviri, apoi, părăsi canapeaua și se îndreptă spre un cuier mare, în care era agățat un costum de schi. Îl îmbrăcă, își puse mocasinii în picioare, o căciulă călduroasă, peste care trase gluga, luă mănușile și ieși pe ușă. De pe terasă, luna, nu se vedea așa cum se vedea de pe fereastră. Era oarecum pitulată după bradul stufos din colțul cabanei. Victoria își puse mănușile în mâini, și porni către lateral, cu gândul de a ajunge în dreptul ferestrei, să o poată vedea mai bine.
Se anunțase o noapte geroasă, și deja pe zăpadă se prinsese un strat subțire de gheață. O clipă de neatenție și… inevitabilul s-a produs. Distanța de la zid până la marginea râpei era foarte mică. Cu ochii la lună, Victoria a scăpat piciorul și nu s-a mai putut echilibra. S-a prăbușit, rostogolindu-se cu viteză la vale. Din instinct își acoperi fața cu mîinile, și se lăsă în voia sorții.
În acea zonă, vegetația nu era foarte abundentă, erau puține șanse să se oprească în vreun brad sau tufiș. Însă din loc în loc, existau cioturi, unele acoperite, altele neacoperite de zăpadă, care îi puteau pune viața în pericol, sau îi puteau incetini, după caz, căderea. Asta depindea numai și numai, de voia Celui de Sus…
*
* *
După o noapte întreagă de… meditație, Radu reuși, în sfârșit, spre dimineață să adoarmă, fapt pentru care trezirea a fost și de data aceasta cu mult după răsăritul soarelui. De altfel, acesta a fost și motivul trezirii. Se anunțase o zi însorită, dar foarte rece, iar cel responsabil de aceasta, se ridicase chiar deasupra cabanei, aruncându-și din când în când câte o rază jucăușă peste chipul său, încă adormit. Deranjat, se foi în pat. Ursu care până în acel moment nu scosese un sunet, lătră înfundat și zgârie ușor ușa.
-Bine, bine, am înțeles! Vrei afară, așa-i?, zise el somnoros și se ridică din pat, mergând până la ușa de la intrare sprea a-i deschide câinelui, cu gândul de a se întoarce în pat spre a-și continua somnul. Când se întoarse însă, văzu bradul mare, frumos împodobit și își aduse aminte ce zi era. Renunță la ideea de a mai urca, se duse în bucătărie și puse de cafea.
Fereastra bucătăriei era orientată spre râpa care se deschidea dincolo de gard, chiar în locul în care panta se mai domolea un pic, si unde cândva existase un pâlc de brazi. Astăzi, de ei mai aminteau câteva cioturi risipite. Abia luase ibricul de pe foc, când auzi lătratul, de data aceasta, puternic al lui Ursu. Privi pe fereastră. Lângă gard, acesta, scormonea zăpada cu labele, de parcă ar fi vrut să-și facă loc să treacă pe sub el. Văzând că nu poate, s-a ridicat apoi, încercând din răsputeri să-l sară.
-Cred că a simțit vreun iepure, gândi Radu, și întinse mâna după o ceașcă. Chiar în acel moment, câinele se apropie lătrând de fereastră, parcă dorind să-i spună ceva.
Încercă să comunice cu el spre a-l liniști, însă acesta lătra și mai insistent.
Vâzând că nu e rost să-l liniștească, trase o pereche de pantaloni de trening peste pijama, luă geaca groasă din cuier, își încălță bocancii și ieși. Ursu, din nou lângă gard, lătra și mai tare.
-Ce-i, băiete, gata, liniștește-te, vin acum!, zise el, și ajungând la locul cu pricina, se înălță pe vârfuri și se uită dincolo. La început nu zări nimic care să-i atragă atenția și fu pe punctul de a renunța, când i se păru că undeva, lângă un ciot, zăpada era mai închisă la culoare, într-o formă nedefinită, dar în același timp inexplicabiă. Totul în jur era alb, imaculat, numai acolo, avea o tentă de… galben, ce avea și o formă ciudată.
Câinele, nu mai lătra, însă scheuna într-un mod în care, dădea de înțeles că ar fi vrut să fie ajutat să sară gardul.
Radu își aminti de cele spuse de Gheorghe despre operațiunile de salvare și instinctiv, îl aruncă pe Ursu peste gard, urmărindu-l cu privirea. Acesta se duse glonț, la ciotul cu pricina. Se opri, adulmecă forma aceea, încă nedefinită din locul de unde el privea, după care începu din nou să latre a chemare, privind spre cabană.
-Cred că are nevoie de ajutor, zise și sări și el gardul. Ce ar putea fi? Oricum, orice ar fi sau oricine ar fi, clar e inconștient, altfel ar fi reacționat la apropierea câinelui.
Apropiindu-se, distinse clar o formă umană. După culoarea costumului și conformație, cu siguranță era o femeie! Dar ce căuta acolo? De unde până unde? Trebuia să se fi rostogolit de sus, iar din câte știa el, la ,,Cetina” nu locuia nimeni…
Și totuși, acolo, lângă ciotul acela, zăcea inconștientă o femeie! Se aplecă asupra ei, încercând să stabilească dacă este rănită. La prima vedere, nu prezenta nicio sângerare, apoi încercă să-i vorbească. Nicio reacție. Clar, era inconștientă. Îl cuprinse panica.
-Ce ne facem, Ursu? Dacă are leziuni interioare, nu o putem transporta fără să agravăm și mai mult situația. De când o fi căzută aici, cine o fi și de unde?… Doamne ce de întrebări fără răspuns!
Câinele lătră din nou și arătă spre cabană. Radu îl privi mirat, fără să înțeleagă.
-Crezi că o putem transporta la cabană? Asta vrei să-mi spui? Drept răspuns, Ursu se gudură pe lângă el, dând din coadă.
-Să înțeleg că ai experiență și că știi că nu e grav? Poate ai dreptate. E doar în șoc hipotermic. Atunci, trebuie să ne grăbim să ajungem la cabană.
Și fără să mai stea pe gânduri, ridică femeia de jos, și porni cu ea pe brațe spre cabană. Nu era grea, dar datorită greutății amândurora, mersul prin zăpadă devenise mai dificil, iar distanța părea mult mai mare. Răsuflă ușurat când ajunse la gard. O lăsă încet, cu grijă jos, îl sări imediat, se duse la magazie de unde se întorse cu un ciocan și desfăcu la repezeală câteva stinghii, făcând o gaură destul de mare ca să poată trece dincolo. Apoi ridică femeia din nou pe brațe și o duse în casă. O așeză pe canapea, se întoarse să închidă ușa, după care se duse glonț la stație. Telefonul nu-l putea folosi, din cauza semnalului slab, așa că se binecuvântă în gând pentru ideea pe care o avusese cu ani în urmă de a o monta, pentru orice eventualitate. Era prima oară când avea nevoie de stație pentru o urgență. Spera din tot sufletul să funcționeze, cu toate că primise asigurare de la Gheorghe că e verificată.
Încercă să ia legătura cu acesta. Nu primi nici un răspuns. Instinctiv se uită la ceas. Arăta unsprezece fără zece minute.
-Poate e încă la biserică, gândi el cu voce tare.
Se întoarse la canapea, neștiind ce să facă. Primul lucru care îi veni în minte a fost acela de a descălța femeia, după care îi scoase mănușile și costumul de schi. Aduse două pături călduroase și o acoperi. Deoarece nu văzuse nici o leziune în zona capului, se gândise că piederea conștiinței se datora cel mai probabil frigului. Se duse din nou la stație.
-Alo!… Gheorghe, răspunde! Pentru numele lui Dumnezeu, răspunde odată!..
-Alo!… Aici Gheorghe, auzi el la celălalt capăt. Domnuʼ Radu, care-i baiul?…
-Am nevoie neapărat de tine aici, cât mai repede posibil. Am găsit…
Radu începu să-i relateze pe scurt ceea ce se întâmplase și cum procedase până în acel moment.
-Ai procedat foarte bine până acum. Până ajung eu acolo, asigură-te că nu există semne de vinețeală la nivelul degetelor de la mâini și de la picioare, a buzelor și urechilor.
-Nu, nu se văd. Avea mănuși și gluga pe cap.
-Atunci e foarte bine. Acoperă-i bine capul. Pe acolo se pierde căldura cel mai mult. Aprinde focul, camera trebuie încălzită, și pune-i o sticlă cu apă fiartă în zona inghinală. Ai grijă să fie protejată zona, să nu-i provoci arsuri. Sub nici o formă nu-i administra lichide. Și nu o muta de pe canapea. Stai, așeaz-o pe lateral, nu o lăsa pe spate…
-Am o aerotermă, o pot folosi pentru a crea căldură în jurul ei?
-Da, dar nu o expune direct! Și ce e cel mai important, vorbește-i! Orice… Vin imediat! Mă întreb totuși, cine poate fi? Aaaa! Cred că știu! Tot ce este posibil să fie proprietara de la ,,Cetina”, doamna Victoria. E venită la cabană de vreo lună, am uitat să-ți spun. Dar cum?… Oricum, nu mai are importanță, acum plec, numai să pun calul la sanie.
-Bine, te aștept, grăbește-te!
*
* *
-Gheorghe, în sfârșit ai ajuns! Am făcut tot ce mi-ai zis, dar încă nu și-a revenit. Singura îmbunătățire a situației, este aceea că pulsul este ușor perceptibil, iar respirația nu mai e la fel de lentă.
-E de bine! De aici, mă ocup eu.
Ca un adevărat salvamontist profesionist, Gheorghe adusese cu el o trusă de prim ajutor. O deschise și scoase la iveală o lanternă minusculă, însă cu un fascicul luminos foarte puternic. Ridică cu grijă pleoapa superioară a ochiului drept și poziționă lanterna foarte aproape de el. Simți o zvâcnire ușoară. Nu spuse nimic. Repetă procedura și la celălalt. Aceeași mișcare. Întoarse capul către Radu și spuse zâmbind:
-Te-ai descurcat de minune, își revine.
Apoi, căută artera radială și îi măsură pulsul.
-Se simte, asta înseamnă că temperatura corpului a început să crească. Să o măsurăm, totuși.
Luă un termometru și îl introduse cu grijă în gura… pacientei, după care așteptă două-trei minute.
-Treizeci și cinci de grade și jumătate! Suntem pe drumul cel bun. În curând o să-și revină. Mă întreb totuși, cine este? Eu personal, n-am văzut-o pe stăpâna de la ,,Cetina”. Știu de la Matei că s-a întors. Mă roade curiozitatea. Dacă aș fi putut lua legătura cu el, era ușor de aflat. Însă, nu se poate, fir-ar să fie de semnal. Așa că o iau eu ușurel, la deal cu sania, și merg până la cabană să văd cu ochii mei. Dacă doamna e acasă, rămâne o enigmă pentru noi, până când persoana va fi identificată. Dacă nu-mi răspunde nimeni, atunci cazul e rezolvat.
*
* *
După plecarea lui Gheorghe, Radu înteți focul, trase un scaun lângă canapea, luă mâna femeii într-a sa și începu să-i vorbească ca și cum ar fi știut exact despre cine este vorba. Se simțea stăpân pe sine, avea o încredere și o siguranță în tot ceea ce făcea, ca un adevărat profesionist. Nu se panicase nici măcar un moment și ce era cel mai important, nu simțise acea senzație de frică. Instinctul îi spunea, că totul se va termina cu bine. Se va termina, sau va începe?
-Victoria! Ce nume frumos!, se gândi el.
Nume de regină. Cea mai longevivă. Domnise, din câte mai știa el de la istorie, peste 60 de ani. O viață de om…
-Victoria, trezește-te! Te rog! Trebuie să te trezești! Uite, nu-ți fie teamă, te țin de mână. Dacă mă auzi, strânge-mă încet, hai, fă-o pentru mine! Sunt Radu, vecinul din vale. Știi, cabana aceea frumoasă care se vede de la fereastra ta, este a mea. De fapt… Dar n-are importanță acum. Hai, strânge-mă de mână! Te rog, fă un efort! Hai că e ușor! Trebuie doar să vrei!
Văzând că nu reacționează în niciun fel, încetă pentru moment să-i mai vorbească. O contemplă în tăcere. Era o femeie, cam la patruzeci de ani. Dintre maldărul de pături, chipul ei, livid încă, părea ca de porțelan. Avea o frumusețe aparte, cum rar întâlnești, printre muritorii de rând, cum ar fi spus, cu siguranță Cosmin, ca de fiecare dată când vedea o femeie extraordinar de frumoasă. Nu era o frumusețe… angelică, nu, nici pe departe. Era acea frumusețe, care, din orice unghi ar fi fost privită, dădea un aer de… superioritate. Aceste trăsături le aveau în general, femeile menite să fie conducătoare. Avea, fără doar și poate, acea frumusețe înnăscută, după care bărbații întorceau capul cu admirație și respect.
În timp ce o privea fără să clipească măcar, lui Radu i s-a părut că femeia de pe canapea, avu o ușoară tresărire. Inima lui începu să bată, dintr-o dată, nebunește, și începu din nou să-i vorbească
-Victoria! Victoria! E timpul să te trezești. Nu-ți fie teamă, ești în siguranță! Deschide ochii te rog!
Continua să-i spună ,,Victoria”, dar în același timp, se gândea că s-ar putea să nu fie numele ei, și poate de aceea nu avea nici o reacție. Însă, era singurul de care putea să se folosească, momentan, așa că, nu renunță.
-Victoria sau nu, oricum, ești o învingătoare, o victorioasă. Oricum te-ar chema, eu o să-ți spun întotdeauna…
-E doamna Victoria. Nu e nimeni la cabană, și de acolo de sus, se vede clar pe unde a alunecat. A avut mare noroc. Ce face, cum se simte? întrebă Gheorghe, intrând năvalnic pe ușă.
-A avut o ușoară tresărire, zise Radu.
-Își revine. Pe lângă faptul că a intrat în șoc hipotermic, cred că a tras și o sperietură zdravănă. Continuă să-i vorbești și strânge-o de mână, să se simtă în siguranță. Mă duc să-i fac un ceai cald. O să aibă nevoie de ceva dulce când se va trezi.
Fiind sigur de faptul că acesta era adevăratul ei nume, Radu începu să-i vorbească și mai convingător:
-Gata, hai, e timpul să te trezești! Victoria, nu ai dreptul să te dai bătută. E în joc reputația ta… victoriană! Moral, ești datoare să lupți, cu frica, cu frigul, cu toată lumea, dacă e nevoie, dar trebuie să învingi. Nu merge mai departe, te rog! Întoarce-te, aceasta e lumea pe care o cunoști! Rămâi în ea! Rămâi cu mine!…
*
* *
,,Rămâi cu mine!”… Erau cuvintele pe care Victoria le repetase necontenit, timp de aproape o lună de zile, ținându-și soțul de mână, aflat în comă profundă, la Secția de Terapie Intensivă a unui spital din Los Angeles. Se întâmplase în urmă cu cinci ani. Soțul ei, mai în vârstă cu zece ani decât ea, suferise un TCC sever în urma căderii accidentale de la etajul patru al unei clădiri aflată în construcție. Era arhitect. Ceva nu mergea bine la proiect și fusese solicitat să se întâlnească cu constructorul pe teren. Nimeni nu prevăzuse ce avea să urmeze. O clipă de neatenție și…
Victoria a fost anunțată imediat. A ajuns repede la spital dar nu l-a putut vedea decât după aproape patru ore. Atât a durat operația. A fost un șoc puternic pentru ea să-l vadă intubat, aproape de nerecunoscut, inconșient, în aparență fără vreun semn vital. Pronosticul medicilor fusese unul cât se poate de rezervat. Timpul avea să decidă dacă va ieși sau nu din coma care se instalse imediat după traumatism și avea să dureze chiar una-două săptămâni, dacă nu mai mult. Dar ea a sperat până în ultima clipă că totul este trecător și că prezumțiile medicilor nu se vor adeveri.
Era singură, pierdută într-un oraș imens. L.A., cel mai mare oraș din California și al doilea din S.U.A., nu-i mai oferea nimic. Însă Victoria refuza să creadă că soțul ei, celebrul arhitect de renume mondial, Alexandru Calomfirescu, va depăși momentul critic. Îl știa puternic, de nezdruncinat în anumite situații. Își depășise limitele de multe ori, trebuia să o facă și acum. Ar fi vrut să discute mai multe cu medicul neuro-chirurg care coordonase operația, dar parcă nu-și găsea cuvintele. Îi era greu să se adune și să pună întrebări în limba engleză. Cunoștea bine limba, în alte situații s-ar fi descurcat impecabil, ca de fiecare dată, dar acum… Înțelegea tot ce i se spunea, da aprobator din cap, semn că a priceput despre ce era vorba dar… gândul că avea să-l piardă pe cel mai iubit și mai puternic bărbat din viața ei îi bloca rațiunea de a gândi.
Nu avea copii. Nu avea prieteni. Doar cunoscuți, dat fiind faptul că nu se mutaseră de mult timp în oraș. Locuiseră ani de zile în Dublin. Acolo s-ar fi simțit în siguranță, dar aici…
Primul gest pe care l-a făcut Victoria, în momentul când s-a apropit de patul pe care Alexandru fusese așezat, a fost acela de a-l prinde de mână și a-i șopti la ureche:
– Rămâi cu mine!…
Cuvinte rostite apoi de zeci de ori în fiecare zi, dar în zadar.
Alexandru a ales să plece într-o altă lume. Sau poate într-o altă dimensiune, în care avea să proiecteze destinul Victoriei, așa cum îi proiectase minunata cabană din vârful muntelui, unde aceasta avea să se întoarcă după o grea perioadă de timp, timp în care, oricât s-a străduit, nu s-a putut acomoda cu noul statut de femeie văduvă, pierdută printre străini.
În toți aceșt ani, cinci la număr, gândul i-a fugit mereu la frumusețea și măreția muntelui de care era iremediabil îndrăgostiă. Era sigură, că numai acolo, departe de lume, în ,,cuibul de vultur” numit ,,Cetina” avea să se regăsească.
,,Rămâi cu mine!”, erau cuvintele repetitive pe care cineva, cu o voce caldă, dar în același timp ușor poruncitoare, le rostea ținând-o de mână.
Flori Bungete