Într-un amplu discurs rostit la Sibiu, la 6 decembrie 1941, Șeful Misiunii Militare Germane, generalul Arthur Hauffe, în fața ofițerilor germani, afirma: „La prânz și seara, fiecare soldat român, la un semnal de trompetă, se reculege câteva clipe, în poziție de front, cu fața spre RĂSĂRIT” (subl.n.)
Analizând întregul discurs, mi-am pus întrebarea firească, cum de ajunsese acest general german, într-o perioadă scurtă de timp, să cunoască în detaliu situația economică, socială, politică și geopolitică a României. Merită apreciat faptul că la finalul discursului, generalul german își îndemna camarazii ofițeri să respecte ostașul român. Adaug faptul că Hauffe a făcut și o analiză a resurselor de ansamblu ale României, dar și a celor interioare ale luptătorilor din diferite structuri militare române, care până la acea dată eliberaseră Basarabia, partea de nord a Bucovinei și Ținutul Herța.
Intrând în detaliu, Hauffe a surprins în mod elegant și atitudinea profund creștin ortodoxă a ostașului român („cu fața spre Răsărit”), recunoscând, cu o onoare tipic germană, că Armata română, în perioada analizată, a fost animată de dorința legitimă de a elibera Basarabia, străvechi teritoriu românesc, de la Răsărit, trup din trupul României Mari. Executând ordinele Conducătorului Statului Român și Comandantului de Căpetenie la Armatei, alături de structurile militare componente ale Armatelor a 3-a și a 4-a române, tanchiștii Diviziei 1 Blindate, au participat la eliberarea Basarabiei și la cucerirea Odessei.
În ziua de 22 iunie 1941, generalul Antonescu, în Punctul de comandă al Grupului de Armate, aflat sub comanda sa (Armatele a 3-a și a 4-a române, Armata a 11-a germană) aprobase ca Divizia 1 Blindată română să fie subordonată operativ Armatei a 11-a germană. Reamintim cititorilor noștri că această mare unitate de tancuri luase ființă la data de 22 februarie 1941, prin Înalt Decret Regal nr. 1124, la comanda căreia fusese numit generalul de artilerie Nicolae Scarlat Stoenescu (după 17 zile, acesta avea să fie numit ministrul finanțelor în cabinetul lui Mihai Antonescu). Putem spune că, practic, din momentul înființării acestei mari unități de tancuri, comanda efectivă a asigurat-o adjunctul comandantului, generalul Ion Alecu Sion.
Viața plină „de aleasă poezie tragică”, a acestui general, avea să parcurgă un drum eroic. După ce a comandat Divizia 1 Blindată în acțiuni de luptă, pe care le vom relata, în august 1942, aflat deja în postura de viteaz „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul”, avea să fie numit la comanda istoricei Divizii 15 Infanterie. Participând cu această mare unitate la tragica confruntare militară, de mare amploare, de la Cotul Donului, generalul Sion avea să declare: „…Cât timp avem muniție, vom lupta până la unul…”. Cu o atitudine ieșită din comun, într-o situație gravă, defavorabilă românilor, amplificată de o formidabilă presiune a forțelor sovietice, acesta a refuzat repetatele propuneri de capitulare semnate de generalul maior sovietic Moiseev. Jurnalul de operații al Diviziei consemnează: „…cade la datorie (în ziua de 24 noiembrie 1942, ora 13-n.n.), generalul Sion, care numai cu cei trei ofițeri din statul major și păzit de șoferul credincios, RĂMÂNE ULTIMUL PE POZIȚIE, CA CEL MAI BRAV ÎNTRE BRAVI, SOLDAT AL ȚĂRII…”. Căzuse în localitatea Doncinska, ca un cavaler medieval în timp modern, fostul comandant al tanchiștilor români din acea vreme.
Nu putem să încheiem aprecierile la adresa acestui distins general, patriot, fără să arătăm și faptul că încă din prima zi de război s-a alăturat comandanților de mari unități care au făcut declarații notabile. În numele tanchiștilor români, cu gândul la Basarabia, Herța și Bucovina, avea să declare: „Este o zi sfântă a reclădirii României Mari, zguduită atât de puternic de ultimele cataclisme(…).Este idealul nostru, al tuturora, este idealul patriei”.
Pentru anularea „brutalului ultimatum sovietic din vara anului 1940” (așa cum îl aprecia Ion Gheorghe, fostul ambasador la Berlin, din acea vreme), tanchiștii români aveau să participe efectiv la una din cele mai mari conflagrații din istoria omenirii, care, pentru România, avea să dureze 1159 de zile.
La data de 2 iulie 1941, Armata 11 germană (în subordinea căreia se găsea Divizia 1 Blindată română) a trecut la ofensivă, a forțat Prutul, realizând rapid capete de pod, ulterior trecând la dezvoltarea acestora. Tanchiștii români sunt evidențiați astfel: „Un batalion de tancuri al Diviziei 1 Blindate române (Batalionul 1 comandat de maiorul Gheorghe Spirescu), a ajuns la ora 19 (în ziua de 5 iulie-n.n.) la Brătușeni, a lovit în flanc inamicul pătruns în dispozitivul de apărare al unei divizii germane, restabilind situația până la căderea întunericului”. Pentru maniera în care comandantul Regimentului 1 Care de luptă a condus acest contraatac, apreciindu-se rapiditatea cu care tanchiștii români au reușit să refacă situația operativă a flancului stâng al Corpului german, colonelul Emilian Ionescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Tanchiștii români aveau să participe la acțiuni de luptă în zona Chetrosica-Parcova (cu Batalionul 2 Care de luptă, comandat de maiorul Marinescu Aurel), înfruntând grupările de rezistență sovietice, care se retrăgeau către Nistru. Jurnalul de operații consemnează și faptul că în perioada 2-10 iulie, compania a 5-a, comandată de căpitanul Napoleon Popescu, a făcut siguranța de flanc, pe direcția Lipnic-Otoci-Moghilov, a Corpului 1 Armată german.
Pentru toate acestea, comandantul corpului de armată german, generalul Kartzfleisch, într-o scrisoare adresată comandantului diviziei române de tancuri, spunea: „…Pentru ajutorul neprețuit, pe care frumoasa dumneavoastră trupă l-a adus vă aduc mulțumirile mele adevărate și toată recunoștința mea pentru succesul obținut de divizia dumneavoastră în condiții atât de grele”.
Resubordonată Corpului 54 Armată german comandat de generalul Erik Hansen, în perioada 11-22 iulie 1941 Divizia de tancuri română, a desfășurat acțiuni ofensive pentru nimicirea inamicului din podișul central al Basarabiei, primind, în misiune imediată, eliberarea orașului Chișinău, ulterior participând la interzicerea retragerii inamicului spre Tighina. Aflați pe direcția loviturii principale a Corpului german, la data de 15 iulie, tanchiștii români au interceptat comunicația Orhei-Chișinău, la aproximativ 10 km nord de capitala Moldovei. Comandantul diviziei a hotărât să pătrundă în oraș cu două grupări tactice: prima dinspre vest, comandată de colonelul Nistor Constantin, comandantul Regimentului 3 Vânători moto, a doua comandată de colonelul Petrea, care avea să dezvolte ofensiva dinspre nordul orașului.
Concepția comandantului tanchiștilor români, avea să fie apreciată ca mai mult decât justă, incadrarea în normele regulamentare nepermițând alte formulări. Pe baza acesteia, la ora 8.30, tancurile comandate de căpitanul Victor Grabinschi, comandantul companiei a 3-a, au pătruns în orașul Chișinău, în forță, până în centrul acestuia, unde au surprins un divizion de cavalerie sovietic și o baterie de artilerie grea, pe care le-au împrăștiat. Celebrul general Sion, comandantul Diviziei de tancuri ordonase: „Inamicul va fi atacat cu maximum de foc și aruncat brutal din calea diviziei”.
Ordinul distinsului comandant avea să fie execuat întocmai. Surprinderea a fost aproape totală. Tanchiștii Diviziei și-au asumat o mare răspundere, luptând cu tancurile în localitate, lucru deosebit de dificil și în zilele noastre. Dar orașul care trebuia eliberat era Chișinăul, capitala ținutului românesc de dincolo de Prut. Documentele vremii consemnează un fapt de notorietate. Astfel în jurul ore 8.30, sublocotenentul Aurel Marinescu, ofițer în statul major al Batalionului 1 (comandat de maiorul Gheorghe Spirescu), a ridicat, sub privirile învingătorilor și ale populației, Tricolorul românesc pe turla bisericii Sfânta Treime. Greu de surprins în câteva fraze ce s-a întâmplat atunci în acel loc. Tanchiștii nu erau numai învingători, realizaseră un obiectiv important al sfintei chemări pentru dezrobirea Basarabiei. Dacă tot vorbim de istorie, se pare că aceasta i-a uitat și pe tanchiști și pe generalul erou Sion și pe sublocotenentul Marinescu. Gestul acestuia din urmă e asemănător, deși în alt context istoric, cu cel de la 4 august 1919, la sfârșitul Primului Război Mondial, când un tricolor românesc flutura învingător, demn și admirat, pe Parlamentul de la Budapesta.
După câteva zile de la eliberarea Chișinăului, avea să se desfășoare un fapt deosebit, mai puțin relatat. Aflându-se intr-un raion de concentrare, după îndeplinirea misiunii, la sud-vest de oraș, în comuna Mereni, Divizia 1 Blindată avea să fie vizitată de însuși generalul Antonescu. Mândru de succesul trupelor sale, acesta a felicitat ostașii tanchiști, apreciind faptele de arme săvârșite de aceștia. Putem considera că se realizase un moment istoric. Dârzul și demnul ostaș, conducător de neam și de țară, aprecia cum se cuvenea, nu dintr-un palat sau dintr-un punct de comandă pe măsura rangului său, acest lucru deosebit săvârșindu-se „în prima linie”.
La data de 1 septembrie, greu încercatul Regiment 1 Care de luptă, aflat adesea în eșalonul întâi al luptelor Diviziei, datorită pierderilor în oameni și tehnică de luptă, avea să fie înlocuit cu Regimentul 2 Care de luptă, care avea să ajungă, la sfârșitul războiului și la Porțile Vienei. Ce nu prevăzuse generalul Hauffe era că destinul avea să-i poarte și să-i pună pe români, în vâltoarea războiului, să se întoarcă cu spatele spre est și cu fața către vest- situație demnă de o analiză viitoare.
Surse:
– Vasile Bărboi, Gheorghe Ioniță, Veteranii pe drumul onoarei și jertfei (1941-1945), spre cetățile de pe Nistru (22 iunie-26 iulie 1941), Editura Vasile Cârlova, București, 1996, p. 111;
-Vasile Bărboi, Gheorghe Ioniță, Veteranii pe drumul onoarei și jertfei (1941-1945), Editura Vasile Cârlova, București, 1998, pp. 230-231;
– Elena Matei, Discursul generalului Hauffe, în Revista Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, an IV, nr. 2-4 (14-16), 2001, p. 57.
Col.(r.) Gheorghe ȘERBAN