În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Sublocotenent Traian Isbășoiu

În ziua de 17 august 1917, la cota 426, Bateria a 4-a ocupase poziție pe Valea Zăbrăuțului. Inamicul, încă buimăcit de bătăile mâncate în zadarnicele-i ofensive de la începutul lui august, se zvârcolea ca o fiară rănită cumplit, care totuși ar vrea să piară, și în dimineața acelei zile, porni un puternic bombardament asupra pozițiilor noastre. Infanteria din tranșee, precum și rezervele din-apoia frontului, erau bătute strașnic. Situația era îngrijorătoare, și asta cu atât mai mult, cu cât bateria noastră, abia sosită pe poziție, neavând tragerea regulată, nu putea fi de niciun folos alor noștri. Căpitanul Panait, comandantul bateriei, judecă repede situația: legătura cu infanteria, din cauza bombardamentului excesiv, nu era posibilă, singura soluție, ar fi trimiterea unui observator…Dar unde? Terenul nu oferea nicio accidentație propice pentru așa ceva. Afară de aceasta, bombardamentul cuprinsese întreaga regiune…Dar timpul trecea! Trebuia luată urgent o hotărâre…în sfârșit, căpitanul chemă pe sublocotenentul Traian Isbășoiu…

– Domnule, trebuie să reglăm imediat tragerea! Vei pleca observator, colo pe șosea…

La dreapta, la câteva sute de metri, se întindea, lungă și dreaptă, șoseaua națională București-Iași. Pe șosea, un singur pom. Ochii căpitanului și ai sublocotenentului căzură pe el: va servi de observator. Era însă foarte periculos, deoarece acel pom forma pentru inamic o țintă sigură și de cu vreme reperată. Afară de asta, drumul până la pom – câmp gol – era ciuruit de obuzele inamice, care cădeau ca ploaia. Dar ce putea să însemne toate acestea, față de curajul și avântul tânărului sublocotenent? Căpitanul mai dădu câteva ordine subalternului său, iar acesta, împreună cu un alt sublocotenent și un sergent, ca telefoniștii, porniră spre șosea. Drumul a fost lung și primejdios. Obuzele care veneau necontenit, îi sileau să se culce la pământ după fiecare pas. În fine, au ajuns la pom. De jur împrejurul lui, se vedeau gropi adânci.

-Se vede treaba, că a mai fost cineva pe aici…uite ce găuri au făcut nemții, spuse sublocotenentul Isbășoiu.

-Iar ăluia care a fost în pom, nu i-a mers tocmai bine, răspunse celălalt sublocotenent, râzând.

Dar să știi tu, că nici „barbarezilor” nu o să le meargă neted, adăugă sublocotenentul Isbășoiu…Ioane, saltă-mi piciorul. Sergentul Ion îi prinse piciorul drept, îl saltă puțin, și cât ai clipi din ochi, sublocotenentul fu în vârful copacului. Își potrivi ramurile sub picioare, dete la o parte frunzișul ca să nu-i împiedice vederea, și se puse pe lucru. Între timp, bateria începu tragerea, iar sublocotenentul Isbășoiu, cu binoclul la ochi, observa fiecare lovitură și comunica efectul

-Ei, cum merge treaba, întreabă sublocotenentul de jos.

-Grozav! Parcă sunt puse cu mâna, răspunse sublocotenentul Isbășoiu din pom.

Se vede treaba, că lucrul acesta nu era pe placul nemților, căci în aceiași clipă, un afurisit de șrapnel se sparse exact deasupra pomului, iar sublocotenentul Isbășoiu se rostogoli la picioarele copacului. A fost o secundă grozavă. Imediat, camaradul de jos  îl apucă de mâini pe sublocotenentul Isbășoiu și luându-l în spinare, a vrut să se depărteze puțin, bănuind că pomul va fi bombardat. De-abia făcu câțiva pași, când un al doilea obuz se auzea venind, fluierând prin aer. Ca fulgerul, sublocotenentul dădu drumul camaradului Isbășoiu la pământ, aruncându-se și el alături…o secundă trecu și la doi pași de ei explodă un alt proiectil, făcând un zgomot infernal.

-Iar m-a rănit, gemu sublocotenentul Isbășoiu.

-Și pe mine, răspunse încet sergentul Constantin Ion.

Sublocotenentul se ridică repede, privi în jurul lui zăpăcit, prinse din nou în spate pe camaradul Isbășoiu rănit și porni din nou la drum. După câțiva pași, se întoarse spre sergent, care zăcea la pământ într-un lac de sânge.

-Trimit sanitarii să te ia…și o luă la fugă, ca un nebun, fără să mai țină seama de obuzele care cădeau cu mai multă furie, fără să audă glasul înnăbușit al camaradului din spate care îi șoptea din când în când:

-Încet…mai încet…că doare!

Voluntarul Iordănescu

Abia copil, n-avea decât 16 ani, voluntarul Iordănescu era telefonist la bateria a 6-a. Făcea treabă, acolo, la telefonul său, dar în gândul lui, Iordănescu nu era deloc mulțumit. Adeseori, noaptea, când frontul era liniștit, el, la post cu telefonul la ureche, își făcea fel și fel de socoteli. Își zicea: De ce să mă puie pe mine la telefon? D-aia am venit ca voluntar, ca să mă fac telefonist? Eu vreau să mă dea la tun, să trag în nemți! După o scurtă gândire, se schimba: Ei, dar la tun cum o să mă dea, că eu nu știu să trag cu tunul! Și iar se întrista. Câte un ostaș poznaș, de la altă baterie, îi întrerupea șirul gândirii, sunând la telefon. El tresărea:

-Alo!…Alo!…Aici Bateria a 6-a…

Iar dacă cel ce sunase, îi spunea vreo glumă, Iordănescu devenea grav:

-Lasă gluma, camarade, că suntem la luptă, nu la horă…Și iar începea să-și facă fel și fel de socoteli.

Într-o bună zi, ca din senin, se pornește asupra bateriei un bombardament îngrozitor, care durează mai multe ore. La un moment dat, firul telefonic care lega bateria cu postul de comandă al căpitanului, se rupe. Dată fiind situația, trebuia să se restabilească imediat legătura. Dar, asta nu era un lucru ușor, căci obuzele veneau atât de precise și de dese, încât nu te bizuiai să scapi cu viață dacă ai scoate capul din adăpost. Ofițerul subaltern din baterie tocmai se gândea cum să propună cazul astașilor, când, voluntarul Iordănescu, se prezintă scurt în fața lui

-Să trăiți, domnule sublocotenent, s-a rupt firul cu postul de comandă, mă duc să-l leg. Și porni imediat. Abia se depărtase un metru de adăpost, când o bubuitură puternică, apoi alte trei, una după alta, îi înfundară urechile. Apoi, câteva secunde fu liniște și în acest timp a avut vreme să facă câțiva pași. Ajunse în dreptul tunurilor. Le examină dintr-o privire și a avut o mare bucurie când le-a văzut neatinse. Numai un ștergător zăcea întins, rupt în două. Alte două lovituri îl siliră să se aștearnă la pământ, oprindu-și respirația…Apoi, iar mai făcu câțiva pași…Și tot așa, câte un pas, câte un pas, făcu cei 50 de metri, până la postul căpitanului, într-o oră. Când ajunse, se repezi buzna pe ușa bordeiului.

-Ei?…Ce e?…îl întrebă grăbit căpitanul. Voluntarul Iordănescu, cu sufletul la gură, abia putea vorbi.

-Săăăă…trăiți…domnule…căpitan…

-Spune, ce e? S-a întâmplat ceva în baterie?

-Da…

-Ce?…Spune!

-Ne-a rupt un ștergător!

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major

Prof.dr. Cornel Mărculescu