Comerţul : [Statistici comparative]

Judeţul Dâmboviţa şi mai ales capitala sa Târgovişte au avut în ceea ce priveşte comerţul o importanţă destul de mare, din cele mai vechi timpuri ale istoriei neamului nostru.

Sub domnia lui Matei Basarab, Târgoviştea ajunsese unul din cele mai înfloritoare oraşe ale Ţării Româneşti, bine populată, cu circa 60.000 locuitori, pe acea vreme avea întinse legături comerciale cu pieţele Genovei, Veneţiei şi Costantinopolului, aprovizionând chiar cu mărfuri celelalte oraşe.

După mutarea capitalei la Bucureşti, Târgoviştea nu mai are aceeaşi importanţă comercială, deşi în judeţul Dâmboviţa s-au dezvoltat foarte mult industria şi comerţul.

Putem judeca situaţia actuală a comerţului în judeţul Dâmboviţa, faţă cu întinderea, bogăţii şi populaţia lui, după numărul celor 2.753 firme existente înscrise în registrul comerţului la 31 Decembrie 1937, înmatriculate în registrul comerţului, repartizate după branşe, forma lor juridică şi naţionalitatea etnică a proprietarilor (tabloul alăturat).

Ramurile de comerţ în care românii sunt bine reprezentaţi sunt: comerţul alimentar şi cel de îmbrăcăminte şi manufactură.

La comerţul alimentar sunt înglobate restaurantele, bodegile, cofetăriile, cârciumile şi colonialele.

Cârciumile sunt în număr de 685 din care 538 la sate şi 147 la oraşe.

Cu acest comerţ se ocupă în special românii şi numai 4% străini.

Comerţul alimentar mai cu seamă cârciumile nu au nevoie de o organizare tehnică comercială, iar pentru exercitarea lui nu se cere un capital prea mare şi nici pregătire profesională temeinică.

Acest fel de comerţ poate avea desigur o importanţă pentru fisc, din cauza taxelor de brevet şi consumaţia pe băuturi spirtoase, dar dezvoltarea lui nu înseamnă un progres special ci mai degrabă un regres.

O indicaţie de progres şi de civilizaţie ne arată creşterea numărului magazinelor de manufactură, de încălţăminte, de mobile, materiale de construcţie şi îndeosebi librării.

În ce priveşte comerţul de manufactură acesta comportă aprovizionarea de la distanţe mari, cunoaşterea nevoilor şi a gustului consumatorilor, aranjarea vitrinei, a reclamei, cunoaşterea modei etc.

Toate acestea cer o pregătire profesională serioasă, cunoştinţe de contabilitate şi putinţa de a duce o corespondenţă comercială.

Comerţul de manufactură are 236 firme.

În afară de comerţul descris până aci, mai avem şi desfacerea mărfurilor în „Bâlciuri”. În cuprinsul judeţului sunt 17 târguri anuale şi 5 săptămânale; cel mai vechi fiind târgul de la Cornăţel, care datează de aproape 400 ani (1593).

În ceea ce priveşte românizarea comerţului dâmboviţean, din an în an se înregistrează progrese simţitoare.

În adevăr, de unde altădată românii nu făceau comerţ decât cu peşte, ceară, lână, vinuri şi practicau numai comerţul de detaliu, căci comerţul mare şi mai ales cu celelalte articole îl făceau grecii, armenii, saşii, ungurii şi în anii din urmă evreii; astăzi asistăm la o activitate românească în plin progres şi în toate ramurile de comerţ.

Rămâne totuşi problema românizării intermediarilor din comerţ şi anume a voiajorilor comerciali, printre care mai găsim străini.

Înlocuirea acestora prin Români este în funcţie de întreprinderile care îi întrebuinţează şi apoi de oficiul de românizare. De dorit este ca marii noştri comercianţi să pregătească copii în ramura lor de activitate, cărora să le încredinţeze conducerea mai departe a afacerilor.

Românizarea comerţului şi industriei se va face prin acţiunea energică din partea statului, încurajând elementele tinere româneşti care îmbrăţişează industria şi comerţul.

Prof.univ.dr.habil. Iulian Oncescu,
Prof.dr. Cornel Mărculescu