Stan Rizescu avea din nou probleme cu asociaţii. Din 1912 a renunţat la Moldoveanu şi şi-a reorganizat firma cu numele ,,Rizescu & Stăvărăchescu”. Credite importante au fost primite de firmă cu largul concurs al lui Spiru Haret, ce era convins de necesitatea dezvoltării industriei naţionale.
Patronul a fost în permanenţă preocupat de dezvoltarea fabricii sale. Dorea mereu să fie la curent cu noutăţile, cumpăra utilajele cele mai moderne, reinvestea în activitatea productivă cea mai mare parte a profitului. Dar şi greutăţile erau mari. Lipsa căilor de comunicaţie moderne şi a mijloacelor de transport performante conduceau la dificultăţi în transportul materiei prime la fabrică şi a produselor finite la cumpărători.
Slabul nivel tehnic al angajaţilor, proveniţi din rândul sătenilor brăneşteni îl obliga pe patron să-i instruiască şi să-i ţină la curent cu noutăţile din domeniu. Preţul mare al principalei materii prime importate din Egipt era şi el un impediment în calea dezvoltării fabricii, produsele finite româneşti fiind masiv concurate de cele din import.
Asociaţii săi nu urmăreau, în principal, dezvoltarea fabricii, ci acumularea de venituri pentru ei, fapt care îl va obliga pe Stan Rizescu să-şi caute noi asociaţi. Lucrând în aceste condiţii, nu tocmai prielnice, patronul a avut meritul că a reuşit de fiecare dată, să găsească soluţii de ieşire din impas.
În 1914, fabrica a primit o turbină hidraulică de 150 CP, iar din acelaşi an ea a lucrat pentru a onora comenzile venite din partea armatei. În timpul războiului, Stan Rizescu a rămas în sat, pentru a organiza şi conduce activitatea fabricii. A fost şi el, ca şi alţi români, supus umilinţelor de către ocupanţi, fiind arestat de către autorităţile militare germane, de ocupaţie. După formarea României Mari, fabrica s-a dezvoltat. Mulţi brăneşteni, angajaţi aici, şi-au construit case frumoase şi aveau un venit ce le asigura un trai destul de bun. Pe 1 ianuarie 1925 patronul a renunţat definitiv la asocierea cu alţii, răscumpărând acţiunile deţinute la fabrica de către Stăvărăchescu, pe care 1-a despăgubit. A cooptat în conducerea fabricii pe fiul său Nicolae Rizescu Brăneşti (se ocupa de conducerea administrativă)(imaginea nr. 12) şi pe ginerele său ing. Constantin Casassovici (conducea biroul fabricii din Bucureşti, care cumpăra materiile prime şi desfăcea produsele finite).
Firma a beneficiat de împrumuturi avantajoase, primite de la Banca Românescă şi Societatea Naţională de Credit Industrial.
În 1925 fabrica, extinsă cu noi secţii, avea 132 de războaie, 200 de salariaţi, maşini pentru vopsitul şi uscatul pânzeturilor. Pe 1 mai 1927 firma a devenit ,,Ţesătoria Mecanică Stan Rizescu S.A.”, cu un capital de 10 milioane lei, condusă de patron împreună cu fii şi ginerii săi. Inginerul Mircea Rizescu, cel mai mic dintre copii patronului, urmase Politehnica la Dresda şi se ocupa de conducerea tehnică a fabricii, devenind ulterior directorul acesteia.
În perioada 1927-1937 fabrica a fost modernizată. Au fost construite secţii noi (finisaj, albitorie) numărul războielor de ţesut a ajuns la 700, s-a instalat o nouă turbină cu aburi de 220 CP şi un motor cu gaz de sondă ce producea 500 CP, producând energia necesară fabricii, precum şi a unei părţi din sat, ce a fost astfel electrificată.
Acţionarii firmei în 1927 erau: Elisabeta Rizescu, Constantin Cassasovici, Elisabeta Cassasovici, Gheorghe Oghină, Elena Oghină, Ion Rizescu, Mircea Rizescu, Ioana Rizescu, Constantin Dimitriu şi Stan Rizescu.
Din 1935 s-a deschis secţia de mercerizat, ce permitea fabricii să producă ţesături fine, din care se realizau produse superioare, albe sau colorate. În 1937 fabrica a produs 5 milioane de metri pătraţi de ţesături şi avea 700 de lucrători. În acelaşi an, s-a deschis Filatura de bumbac, denumită ,,ing. Casassovici”.
Producţia din ce în ce mai mare a impus şi o reorganizare administrativă. A fost adoptată contabilitatea americană, a fost reorganizat sistemul de desfacere. Fabrica şi-a înfiinţat depozite proprii la: Târgovişte, Ploieşti, Buzău, Brăila, Constanţa, Craiova, Galaţi, Turnu-Severin, precum şi depozite în consignaţie la Piteşti, Roman, Braşov, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Chişinău, Cernăuţi, în fiecare capitală de provincie istorică. Pentru Bucureşti, vânzarea se făcea direct la angrosişti. În oraşele în care nu existau depozite proprii sau în consignaţie, vânzarea se făcea prin voiajori direct la detailişti.
Daniel Diaconescu
Va urma.
