Armand Călinescu: ,,La un moment dat, general Uică se enervează şi dă ordin prin telefon colonelului care era la ateliere: «Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul”».
La sfârşitul lunii ianuarie 1933, în urma impunerii celei de-a treia curbe de sacrificiu, circa 2 000 de muncitori de la Atelierele ,,Griviţa” au intrat în grevă (2 – 3 ore în după-amiaza zilei) şi au protestat în faţa Administraţiei, determinând pe Virgil Madgearu, ministru de Finanţe, să promită (1 februarie) restituirea banilor reţinuţi.
La scurt timp, guvernul s-a răzgândit şi a impus decretarea stării de asediu.
Referindu-se la ce a urmat, Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a consemnat:
,,4 februarie. De dimineaţă, conferinţă la Mironescu (ministru de Interne – n.n.), cu Vaida (prim-ministru – n.n.) şi Samsonovici (ministrul Apărării Naţionale – n.n.) pentru a redacta decretul (pentru instituirea stării de asediu – n.n.). Ridică chestiunea general Amza (comandantul Corpului 2 armată – n.n), care ar trebui să aplice starea de asediu. Întrucât este din camarilă şi Maniu ceruse îndepărtarea lui, nu ne putem încrede acum şi ar face proastă impresie. Adaugă că ar fi atacat în Cameră pe chestia corectitudinii şi întreabă pe Samsonovici dacă îl va putea apăra. Samsonovici răspunde că nici el nu are încredere în Amza. Vaida are aceeaşi părere şi spune că în seara când am fost la Ploieşti Amza a venit noaptea la el să-i spună că e revoluţie la Ploieşti şi să întrebe dacă să raporteze regelui şi să trimită armată. Vaida a socotit intervenţia deplasată şi s-a dus singur să raporteze regelui, care era la teatru. Hotărâm să cerem înlocuirea lui Amza. Mironescu mă trimite la Titulescu (ministrul Afacerilor Străine – n.n.), după-amiază, să vorbesc cu el şi cu Vaida, care dejunase acolo, să meargă unul la palat şi să ceară numirea unui alt comandant la Corpul 2 (armată – n.n.). Se hotărăşte să intervină primul ministru, care se şi duce la rege pe la orele 6, îmbrăcat în haine de stradă. Regele promite să reflecteze.
5 februarie. Generalul Samsonovici merge în audienţă (la rege – n.n.) şi obţine scoaterea lui Amza – care rămâne inspector, deleagă în locul lui pe Uică, comandantul grănicerilor. Măsura a făcut bună impresie. În realitate, Uică a fost propus de rege şi el e cumnat cu generalul Dumitrescu de la Jandarmerie. Seara văd pe Mihalache, care îmi spune: «Mie îmi pare rău că ai fost d-ta acela care să propui şi să ajuţi la decretarea stării de asediu. Cred că v-aţi pripit». Apoi Vaida intenţiona demult să facă aceasta. La masă la Titulescu, Puiu D. (Dumitrescu – n.n.) nu s-a sfiit să spună: «Dl. Maniu nu are decât să demisioneze acum!». Îi explic pe larg care era situaţia şi spun că sunt convins că am făcut un mare serviciu ţării. Fără starea de asediu, nu mai puteam stăpâni nici uneltirile comuniste, nici mişcarea anticarlistă a lui Forţu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în linişte bugetul. Altfel am fi căzut pentru incapacitate”.
După ce, în noaptea de 14 spre 15 februarie 1933, circa 1 600 de muncitori (foşti grevişti) au fost arestaţi, în dimineaţa zilei de 15 februarie ceferiştii au intrat din nou în grevă, ocupând întreprinderea, evenimentele care au urmat fiind descrise de acelaşi Armand Călinescu:
,,15 februarie. Astă noapte am dispus arestarea tuturor instigatorilor. Operaţiunea s-a executat bine. Am ridicat 1 600 indivizi. La Bucureşti ziua a trecut calmă în masele muncitoreşti. Însă lucrătorii de la atelierele Griviţa (5 000) au făcut grevă demonstrativă. S-a dispus închiderea atelierelor. Muncitorii s-a baricadat, însă, înăuntru. Am dispus închiderea atelierelor să-i lăsăm până mâine, spre a-i reduce prin oboseală. În cursul serii muncitorii au atacat trupa cu revolvere. Au omorât un gardian şi răniţi mai mulţi soldaţi. Pe străzi bande din tineretul comunist şi haimanale au făcut devastări, au tras cu armele în autobuzele care transportau trupe şi mâncare pentru soldaţi. Am fost pe la ora 6.30; lumea (femei, copii, bătrâni) era revărsată pe străzi. Nu se putea reprima fără numeroase victime. Am stat la Prefectura Poliţiei până la ora 3 şi 30 noaptea. În 3 rânduri mi-a telefonat Puiu D/umitrescu/ să reprimăm energic. Am răspuns că trebuie să fim calmi. Pentru împuşcare este vreme oricând. A venit la prefectură şi general Samsonovici; era cu mine şi general Uică. Mi-au făcut impresia că nu sunt decişi, sau când se decideau erau brutali. De pildă: la un moment dat, general Uică se enervează şi dă ordin prin telefon colonelului care era la ateliere: «Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul”». La ateliere muncitorii au stins lumina, încât şi strada – alimentată de acolo – era în întuneric. Halippa îmi spune la telefon că a mers în mijlocul lor să-i liniştească, dar abia a scăpat. În cele din urmă evacuăm strada şi rămânem de pază la ateliere peste noapte, rămânând ca evacuarea să se facă a doua zi, la 6 dimineaţa. Operaţia s-a executat. Somaţii goarne, muncitorii trag focuri, mitralierele răspund îndelung (mai mult în sus), apoi trupele avansează. Cad 3 morţi şi 40 răniţi de la muncitori; nimeni de la armată. Trecându-se la baionete, muncitorii se predau. Am sosit acolo la 6.30 (în dimineaţa de 16 februarie 1933 – n.n.). Totul era terminat. 1 200 muncitori trântiţi la pământ pe burtă, rezemaţi în coate şi mâinile în sus, ca prizonieri. Sunt aduşi la Malmaison (cazarmă în Bucureşti – n.n.). Liniştea se restabileşte”.
