Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă;  un popor pe care în preajma morții, în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.

Maior Virgil Cârstescu

La  Torița din răscruci

Picăturile de ploaie`n fire lungi și îngroșate,

Cad plesnind în preajma nopții, răsărind din bolta sură,

Printre satele`n ruină, trec căruțele`ncărcate,

Înfundându-se`n nămolul drumului din arătură.

Rar de scapă câte una, ușurată de povară,

Încercând ca să-și croiască iarăși peste câmpuri, drumul.

E târziu și mare-i truda, din văzduh coboară seară,

Și în urmă tot mai mare crește flacărea și fumul.

Pe șoseaua desfundată, cad obuzele greoaie,

Sfărâmând-o dintr`odată, cât să intre`n fundu-i, carul,

Mulți sunt morții și răniții, curge sângele șiroaie

Iar pe fața`nvinețită, rău li-i împietrit amarul!

S-a oprit un car cu boii, rupt de tot și nu e`n stare

Să mai treacă de răscrucea, unde`ncepe-o cărăruie.

O Troiță`nfipt`alături, cată trist la drumul mare,

Iar Cristos privind pământul, stă pe lemn bătut în cuie.

Trei răniți stau prinși în caru`mpotmolit la o răscruce,

Boii cad lihniți de foame și de greul ostenelii,

Cine știe din ce luptă peste câmp aci i-aduce,

Pe răniții`ntinși în carul, rupt în marginea șoselii!

Curge sângele din rană și pe brazdă se prelinge,

Iar pe trup îi scaldă ploaia, repede și`nvolburată.

Gem sărmanii de durere, simt că viața li se stinge,

Și așteaptă…și se roagă…poate s`o sfârși odată.

Într-o clipă însă chipul, prinde`ncet să se lumine,

Cearcă să-și târasc`acolo, sfărâmatele picioare,

Vor să moară lângă cruce, prinsă`n brațe, să se`nchine,

Dar nu pot în spasmul morții, pân`la ea să se coboare.

A pornit însă din zare un obuz plin de văpae,

De Troiță el nu știe, nici n`o cată…nici n`o cruță,

Și trăsnind-o drept în mijloc, prefăcând-o`n măruntaie,

O svârli s`o prindă`n brațe, cei trei morți dintr`o căruță.

Pastel sângerând

Plin vulcan cu limbi de flăcări, pare zarea purpurie,

Ce presară`n fundul văii, negre fărmituri de scrum,

Vin obuze de tot felul, unul, zece-o sută-o mie,

Și tăind văzduhu`n cale, cad pe munți pe văi și`n drum.

Urlă crestele pleșuve, prinse`n margini de coclauri,

Și se duc de-a rostogolu`n fundul râpilor adânci,

Și în urmă vine moartea, guri roșite de balauri,

O aruncă peste oameni, peste brazi și peste stânci.

Noaptea prinde să se lase, giulgiu`ntunecat să-și poarte

Peste trista rămășiț`a falnicului regiment,

Viforul gonind prin codrii`nfuriat și-urlând a moarte,

Se amestecă`n vâltoarea greului bombardament.

Lungi grămezi de glod și țărnă și deasupra cruci plecate,

Trist înseamnă locul unde cei mai mulți din noi sunt duși.

Câte gânduri, câte lăcrămi, câte doruri sfărâmate,

Au murit în fundul gropii,prohodind pe cei răpuși!

Subțiată crește umbra crucilor nelămurite,

Prelungindu-se`nspre șanțuri, mângâind pe cei ce mor,

Și cum stau cătând în zare pe mormânt înțepenite,

Plâng și viața, plâng și dorul, plâng și visul tuturor.

Sursa: 

-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.

Prof.dr. Cornel Mărculescu